Dezvoltare durabilă

1. Conceptul de dezvoltare durabilă

1.1. Relaţia dintre natură, societate şi economie

Sustenabilitatea ecologică a existenţei şi activităţilor omului a devenit recent un subiect de mare interes universitar şi social, alături de tematicile bazice, economice si sociale.
Preocupările zilnice au adus în atenţie realitatea că economia nu este deloc un sistem separat si complet autoreglat (Van Griethuysen, 2002).
Chiar din contra (Fig. 1), sistemele economice sunt de fapt sub-sisteme ale unor sisteme sociale, care sunt şi ele sub-sisteme ale sistemelor naturale care fac posibilă existenţa lor (e.g., Giddings et al.,
2002).
La scară planetară, această relaţie înseamnă că economia lumii este un sub-sistem al societăţii umane, care la rândul ei este un sub-sistem al biosferei Pământului. Deci economia nu poate creşte în afara societăţii, care nu poate creşte în afara naturii.

 

1.2. Ce este dezvoltarea durabilă şi de ce avem nevoie de ea?
Conceptul de dezvoltare durabilă (sau sustenabilă) a fost consacrat prin raportul Viitorul nostru comun, al Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare (stabilită de catre Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 1983). Documentul mai este cunoscut şi sub numele Raportul Brundtland – după preşedinta comisiei, Doamna Gro Harlem Brundtland (WCED, 1987). După definiţia raportului, dezvoltarea durabilă este dezvoltarea capabilă să satisfacă nevoile generaţiei prezente, dar fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile ei nevoi.

Dezvoltarea este sustenabilă atunci când incluziunea în serie dintre natură, societate şi econonie rămâne intactă. Dezvoltarea este nesustenabilă atunci când această incluziune este ignorată. Dezvoltarea nesustenabilă se întâmplă atunci cand activităţile economice uzează sistemele sociale sau/şi naturale dincolo de capacitatea lor. Suprauzate, aceste sisteme îşi pierd capacitatea de automenţinere şi de întreţinere a activităţilor economice. Tipic, dezvoltarea nesustenabilă apare atunci când beneficiile economice pe termen scurt sunt preferate în dauna celor pe termen mediu şi lung – la orice scară, de la locală sau globală. Pe termen lung consecinţele unei astfel de alegeri sunt ecologic-dezastruoase, social imorale şi iresponsbaile, şi economic-destructive.
Pe scurt, pentru a minimiza riscurile, valoarea socio-economică perpetuă a naturii trebuie apărată.

2. Consecinţele dezvoltării socio-economice asupra mediului înconjurător
2.1. Curbele “Kuznetz” ale relaţiei dintre dezvoltarea economică şi degradarea mediului

Cel mai vizibil efect al dezvoltării economice asupra mediului natural este poluarea. Intensitatea ei pare să varieze cu diferite stadii de dezvoltare societăţii şi economiei umane. O dezbatere ştiinţifică foarte prolifică şi relevantă pentru public şi factorii de decizie a fost declaşată de ipoteza Curbelor Kuznetz de Mediu (CKM) (Panayotou, 1993): poluarea creşte cu venitul per capita (Produsul Intern Brut – PIB) până la un punct, după care scade – deci o relaţie de tip U- inversat. În Fig. 2 prezentăm un exemplu pentru relaţia dintre emissile de CO2 (cel mai important gaz cu efect de seră) – tendinţa observată în ţările Europene (Fig.2). Situaţia mondială pentru CO2 este însă diferită; precum este şi pentru alţi poluanţi.

 

Acest model nu este general (Ciumasu & Costica, sub tipar): efectul total asupra mediului poate deveni în perioada de industrializare critic şi ne-mentenabil, şi fără să mai scadă înapoi în epoca post- industrială. Din contra, poate chiar să crească din nou, după o uşoară scădere (Fig. 3), prin creşterea consumului resurselor sau deplasarea industriilor ‘murdare’ în alte ţări..

Teoria EKC este utilă în practică, dar numai în manieră bine ţintită: anumiţi poluanţi, de obicei la scară locală.
Sunt mai mulţi factori care pot ajuta la explicarea modelului EKC U-inversat. Cel mai citat dintre ei este creşterea veniturilor. În timp, avansul PIB-ului este asociat cu schimbări structurale în economie: după dezvoltarea iniţială cu ajutorul industrializării, tipic prin aplicarea masiva de tehnologii foarte poluante, încep să se dezvolte sectoare economice noi şi mai puţin poluante, mai ales servicii. În plus, în ţările care sunt în prezent cele mai dezvoltate apar tehnologii mai eficiente (fiind ţări mai performante în inovaţie) şi care le înlocuiesc pe cele vechi.
De exemplu, naţiunile care în prezent se dezvoltă rapid sunt mai puţin eficiente cu resursele, folosind pentru producerea unui dolar din PIB de cel puţin două ori mai mult petrol decât ţările dezvoltate (The Economist, 2005b). Deci poluează mai mult. Pe urmă, când încep să scape de constrângerile economice de bază, oamenii încep să pretindă la o viaţă într-un mediu sănătos, şi fac presiuni în favoarea tehnologiilor şi activităţilor mai puţin poluante (Barbier, 2005).
Dar aceste presiuni pot foarte bine să fie insuficiente, caz în care distrugerea mediului va creşte datorită volumului sporit al activităţiilor economice, ceea ce va determina creşterea consumului de energie şi materiale şi cantităţi din ce în ce mai mari de deşeuri. Rezultatul nu poate fi decât declinul bunăstării generale in ciuda creşterii veniturilor (e.g., Georgescu-Roegen, 1971; Daly, 1991).
Singura ieşire din acest cerc vicios al nesustenabilităţii este prin decuplarea dezvoltării economice de degradarea mediului (Fig. 4).

2.2. Relaţia dintre indicele dezvoltarii umane şi degradarea mediului

Necesitatea fundamentală de a decupla creşterea economică de degradarea mediului este clară. Marile preocupări sunt însă (1) Cum să fie făcută, şi (2) Cât de realiste sunt planurile actuale (Von Schomberg, 2002).
Oricum, orice posibil răspuns la aceste întrebări începe cu factorul uman. Soluţiile încep deci cu educaţia pentru sustenabilitate (la toate vârstele), atât la nivel bazic cât şi focalizată pe teme urgente precum actualele schimbări de mediu actuale Activităţile socio-economice şi degradarea naturii sunt în mod intrinsec şi dinamic condiţionate de dezvoltarea umană generală, de obicei quantificat în Indicele Dezvoltării Umane – IDU: măsură agregată (Fig. 5) a bunăstării economice, sănătăţii şi educaţiei, la Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare – PNUD (e.g., HDR2003, 2003). Reporturi anuale cu IDU sunt disponibile pe internet, şi furnizează referinţe utile pentru cercetători şi profesori, în evaluările nevoilor şi abordărilor ştiinţifice şi educaţionale pentru identificarea metodelor optime.

2.3. Tipuri de capital: natural, uman şi fizic

Actuala dezvoltare nesustenabilă îşi are originea în prezumţia economie neoclasice cum că resursele naturale sunt nelimitate (luate ca garantate). Şi sunt văzute ca externalităţi: adică nu atârnă în decizia economică.
Creşterea populaţiei umane şi a activităţilor economice a dus la supra- exploatarea ecosistemelor.
Aceasta va duce la punerea activităţilor economice sub un mare risc, prin distrugerea resurselor naturale de neînlocuit – capitalul natural (Jansson et al. 1994; Giddings et al., 2002; Barbier, 2005). Capitalul natural (KN), împreună cu capitalul fizic (KP) şi capitalul uman (Kh) formează capitalul total disponibil (Edwards-Jones et al., 2000; Barbier, 2005). Toate trei formele de capital participă la activităţile economice menite să sporească bunăstarea umană, i.e. procesul de producţie. În plus, capitalul natural este important ca suport al vieţii şi al valorilor umane imateriale (inclusiv estetice). Capitalul uman mai este esenţial pentru crearea şi utilizarea cunoaşterii, iar capitalul fizic reprezintă mediul artificial nece-sar pentru activităţile economice.
Este fundamental ca resursele naturale să fie înţelese ca şi capital natural, i.e., să treacă prin valorizarea economică.
Unii autori pretind că sporurile în capitalul fizic şi cel human ar trebui să poată compoensa o bună parte, dacă nu toată pierderea de capital natural. Totuşi, astfel de compensaţii, dacă ar exista, ar putea să fie luate în calcul numai în raport cu anumite praguri de capital natural critic, dincolo de care compensaţiile nu mai pot funcţiona. În realitate, capitalul natural critic nu poate fi decelat datorită complexităţii sistemelor naturale: inerenta dinamică non-liniară a eco-sistemelor, precum şi caracterul lor istoric (Ekins, 2003). Dată fiind această complexitate, este greu de imaginat cum cunoaşterea şi tehnologia ar putea vreodată compensa pierderile de capital natural (e.g., Ehrlich et al., 1999; Barbier, 2005). În această situaţie, acţiunea orbească de distrugere a capitalului natural ar fi cea mai rea alternativă, şi trebuie deci evitată (detalii în capitolul 7.1).

3. Capacitatea de suport a ecosistemelor şi amprenta ecologică a activităţilor umane

3.1. Bunuri şi servicii ecosistemice

Capitalul natural depinde de o pletoră de bunuri şi servicii ecosistemice care sunt baza dezvoltarii capitalului fizic şi uman. Aceste beneficii se datorează proprietăţilor generale şi particulare ale fiecărui ecosistem, şi sunt esenţiale pentru sănătatea şi bunăstarea oamenilor (e.g., De Groot et al., 2002):

Regularizarea gazelor atmosferice (ciclurile biogeochemice),

Regularizarea climatică (via procese biologice) locală şi globală,

Amortizarea perturbărilor (prevenţia)

Regularizarea apelor (prin utilizarea terenurilor în bazinele hidrografice)

Resurse de apă (filtrare, retenţie şi depozitare)

Formarea şi retenţia petrolului

Regularizarea nutrienţilor (reciclare)

Tratarea deşeurilor (biodegradarea şi bioasimilarea poluanţilor)

Polenizare

Controlul biologic al dăunătorilor (lanţuri şi piramide trofice naturale)

Alimente şi resurse medicinale

Materii prime

Resurse genetice

Resurse ornamentale

Refacere / inspiraţie, educaţie

Valorizarea resurselor naturale depinde de proprietăţile intrinseci ale sisteme-lor naturale: dinamici nonliniare, im-previzibilitatea şi ireversibilitatea, şi caracterul istoric (e.g., Straton, 2006). Există metode de plată pentru servicii ecosistemice – PSE (e.g., Farber et al., 2002; Weber, 2008).

De exemplu, funcţiile şi serviciile eco-sistemice depind de procese cheie din ciclurile ciogeochimice: producţia de biomasă (organismele fotosintetice – producători primari) şi descompunerea biomasei. Descompunătorii includ ne-vertebrate detritivore care rup material organică (litiera) în fragmente care pot fi ulterior degradate chimic, de către descompunătorii bacterieni şi fungici, până la molecule anorganice precum amoniac, fosfaţi, apă şi bioxid de carbon (e.g., Aerts, 2006). Abundenţa şi compoziţia detritivorilor sunt legate recipoc funcţional cu chimia şi pro-ductivitatea plantelor, şi prin acestea, cu consumatorii (ierbivori, carnivori şi paraziţii lor) (Wurst et al., 2003) şi cu descompunătorii chimici (e.g., Scheu et al., 2002).

Impunătoarea complexitate a acestor inter-dependenţe importante pentru activităţile economice este un motiv forte pentru ca orice potenţială per-turbare majoră a integrităţii structurale şi funcţionale (e.g., Chapman and Reiss, 1999) să fie neapărat tratata în cadrul PES.

3.2. Capacitatea ecosistemică de a suporta activităţi socio-economice

Trăim în prezent întro criză a mediului care este în esenţă cauzată de om via trei factori:
1. Creşterea populaţiei umane
2. Creşterea comsumului individual mediu
3. Uzul nepotrivit ale tehnologiilor (e.g., Ehrlich and Ehrlich, 1981).
Relaţia om-ecosistem poate fi descrisă prin intermediul a două concepte inter-conexe, din economia ecologică:
1. Capacitatea (ecosistem) de suport
2. Amprenta ecologică a omului
Capacitatea de suport este cantitatea de exploatare pe care un sistem o poate permite/duce, i.e. cât nu strică puterea lui de autoregenerare. Orice ecosistem are capacitate lui de suport, mai mică sau mai mare. Ea este măsurabilă (estimare) pe baza bioproductivităţii şi a altor parametrii implicaţi în bunurile şi serviciile ecosistemice descrise mai devreme.

3.3. Amprenta ecologică: teorie, calcul şi aplicaţii

Amprenta ecologică este impactul pe care existenţa şi activităţile omenilor îl exercită asupra ecosistemelor. Şi ea poate fi estimată pe baza unor serii de parametrii asupra nevoilor populaţiilor oameneşti, precum: hrană, adăpost, mobilitate, şi o întreagă sumă de alte bunuri şi servicii. Amprenta ecologică este foarte corelată cu veniturile (e.g., Wackernagel & Rees, 1996; Barrett & Simmons, 2003).

Orice persoană îşi poate estima propria amprentă ecologică via algoritmi tipici de consum. Nu ai nevoie să ştii tu însuţi metoda de calcul: se poate face printrun chestionar-calculator de pe o pagină internet dedicată, de exemplu cea a Fondului Mondial pentru Natură – WWF: http://footprint.wwf.org.uk. Dacă valoarea calculată este egală cu, sau mai mică decât 1, atunci modul tău de viaţă este sustenabil. Iar dacă este mai mare decât 1, trăieşti nesustenabil, i.e. trăieşti ca şi când am avea mai mult decât o planetă Pământ. Acest exerciţiu îţi indică şi ce să faci pentru a-ţi micşora amprenta ecologică. Se poate si estima amprenta ecologică a unor comunităţi întregi. De regula oraşele cu venituri mari utilizează ca-pacitatea de suport a unei largi zone înconjurătoare: amprenta lor ecologică poate depaşi de cateva sute de ori capacitatea de suport a teritoriului pe care o ocupă fizic (Folke et al., 1997). Este totuşi logic ca amprenta ecologică a unui oraş să fie considerată în raport cu vecinătatea sa geografică. În orice caz, amprenta ecologică a unei ţări este mai relevantă. Ţările intens populate şi industrializate au amprente ecologice care ajung să însemne câteva ori şi mai bine capacitatea teritoriului naţional, e.g. de 2,5 ori pentru Marea Britanie (Barrett & Simmons, 2003). În ceea ce priveşte amprenta ecologică a omenirii, estimările preliminare arată că în anii ’80, oamenii consumau deja, anual, întreaga capacitate de suport a biosferei, această valoare ajungând în jurul lui 2000 să fie depăşită cu circa 20%. (Wackernagel et al., 2002). Alţi autori, plasează aceast moment chiar mai devreme – în anii ’70s (e.g., Wilson, 2002). Asfel de numere proiectează serioase indoieli asupra ipotezei că problemele de mediu vor fi rezolvate când ţările devin mai bogate (capitolul 2.1). Din contră, economiile dezvoltate arată amprente ecologice puternice, scăzută flexibilitate în diminuarea lor (Richard et al., 2004), precum şi efecte inegal distribuite, mai ales utilizarea incorectă a capacităţii de suport a altor ţări (Stern et al., 1996). Valoarea fundamentală a estimărilor amprentei ecologice este aceea că arată clar că pentru viitoarea dezvoltare socio-economică este nevoie de noi abordări. Obiectivul central este acela de a aplica cunoştinţele şi metodele sustenabilităţii în interiorul comunităţii mondiale de afaceri (e.g., Gray & Milne, 2002).

 

4.Poluarea aerului: riscuri, politici
4.1. Poluarea aerului şi ciclurile biogeochimice

Probabil principala influenţă a omului asupra mediului este încălzirea climei, în mare parte prin emisiile industriale de CO2, şi de alte gaze cu effect de seră, precum CH4, N2O – împreună sunt “gazul cu efect de sera agregat” (UNDESA-DSD, 2006).
Deşi clima este influenţată şi de unele fluctuaţii pe termen lung ale influenţei soarelui asupra Pământului, rapoartele per 2007 ale Panelului Internaţional pentru Schimbările Climatice – PISC
confirmă, cu un grad de certitudine de peste 90 %, faptul că oamenii sunt principalii responsabili pentru schimbările climatice. Proporţia atmosferică de CO2 a crescut de la 280 ppm3 în era pre-
industriala (1750) la 379 ppm3 în 2005 – cu 35%. (IPCC-WGI, 2007).

Schimbările climatice dăunează multor căi funcţionale din sistemele naturale, de multe ori ameninţând existenţă eco-sistemelor şi securitatea comunităţilor umane care depind de ele.
Există importante feed-back-uri între climă şi ecosisteme. Schimbările in condiţiile climatice au repercusiuni în circuitele energetice şi materiale din reţelele trofice: producători primari, consumator, descompunători.
De exemplu, încalzirea climatică creşte rata descompunerii materiei organice moarte (litiera), prin schimbări ale proprietăţile solurilor (temperatură, umiditate, pH, etc). Acest efect este important, deoarece litiera reprezintă 70% din fluxul annual total de carbon flux (Raich & Schlesinger, 1992). În plus, încălzirea climei modifică proprietăţile litierei prin modificarea structurii / compoziţiei pe specii ale comunităţilor vegetale (Aerts, 2006).
Modificările regimurilor locale ale temperaturilor şi precipitaţiilor impun schimbări în vegetaţie; speciile vor trebui să migreze pentru a se menţine în limitele lor fiziologice şi ecologice.
Schimbările climatice nu vor avea aceeaşi intensitate sau efecte peste tot. De exemplu, cele mai senzitive sunt regiunile aflate la latitudini sau altitudini ridicate. Din acest motiv, tundra polară şi cea subpolară, precum şi ecosistemele montane sunt excelenţi indicatori (antiticipatori) ai efectelor schimbărilor climatice asupra eco-sistemelor Pământului (Rusek, 1993).
Astfel, se ştie că regiunile de tundră sechestrează sistematic CO2 atmosferic deoarece temperaturile joase de iarnă polară opresc descompunerea materiei organice produse pe timpul verii.
De curând, specialiştii investighează posibilitatea ca încălzirea globală să declanşeze un feed-beck pozitiv în care materia organică acumulată masiv în solurile tundrei începe descompunerea (unde
există suficientă umiditate), şi astfel să înceapă să funcţioneze ca sursă de carbon – sporind emisiile de gaze de seră şi încalzirea climatică (Oechel et al., 1993).

Mai mult, trebuie precizat că, în toate regiunile, vegetaţia nu este numai depozitară de CO2 (prin fotosinteză) ci şi sursă CO2 (prin respiraţie). Creşterea temperaturilor medii globale şi locale poate înclina echilibrul actual dintre emisia şi fixarea de CO2, şi nu neapărat înspre fixarea CO2.

 

4.2. Modificările climatice globale; distrugerea stratului de ozon; depunerile atmosferice acide

Poluarea aerului are o serie de conse-cinţe care se intrepătrund: efectul de seră şi schimbarile climatice, scaderea concentraţiei ozonului stratosferic, şi depunerile acide. Complexitatea inter-
acţiunilor dintre ele face ca înţelegerea efectelor individuale să fie foarte solicitanta; iar anumite interacţiuni nu sunt încă bine înţelese.
Cea mai importantă consecinţă a polu-ării aerului este perturbarea ciclului global al carbonului (capitolul 4), care determină încălzirea climatică globală. După Comisia Interguvernamentală asupra Schmbărilor Climatice (CISC), temperatura medie globală a crescut cu 0,6 ± 0,2 °C în secolul 20, şi a fost estimată o creştere în continuare cu 1,4 – 5,8 °C până în 2100.
Asfel de creşteri vor determina fizic schimbări ale frecvenţei, intensităţii şi duratei fenomenelor meteo extreme, e.g., mai multe valuri de căldură şi precipitaţii abundente. Studile recente arată cum multe dintre schimbările aşteptate vor cauza în multe regiuni creşterea riscurilor locale de inundaţii, cu efecte catastrofice asupra sistemelor ecologice, sociale şi economice.
Realitatea este aceea că frecvenţa şi intensitatea evenimentelor meteo au crescut la nivel global, dar distribuţia ambelor efecte nu este egală pe supra-faţa Pământului. Cele mai afectate sunt regiunile polare şi cele montane (IPCC-WGI, 2007).
Deşi tendinţa temperaturii globale este crescătoare, unele zone vor deveni mai reci de fapt. Chiar, în unele regiuni, regimurile temperaturilor, vânturilor şi precipitaţiilor se va schimba atât de mult încât unele anotimpuri vor dispărea.

Per ansamblu, evenimentele meteo vor deveni mai violente, din cauza catităţii mai mari de energie reţinute în atmo-sfera Pământului (efectul de seră), ceea ce crează gradienţi termici mai largi între diferite regiuni de pe suprafaţa planetei. De exemplu, rapoartele spun că uraganele sunt mai frecvente şi din ce în ce mai puternice. Totuşi, trebuie facut un avertisment tehnic: legăturile precise dintre încălzirea climatică şi uragane este încă în dezbatere (Pielke Jr. et al., 2005).
Unele uragane produc mai multe pagube din cauza multor deficienţe manageriale, nu din cauze meto per se. Deci, schimbările climatice nu trebuie luate ca şi scuză pentru pierderile de vieţi omeneşti şi pierderile materiale cauzate de incompetenţa managerială în situaţii de urgenţă. Cu câteva decade în urmă, a început scăderea concentraţiei ozonului (O3) în învelisul stratospheric
care protejează Pământul de radiaţia UV mortală. Res-ponsabili sunt substanţe precum cloro-fluorometanii care, odată eliberaţi în atmosferă, pot rămâne acolo 40-150 de ani şi cauzează disocierea moleculelor de ozon (Molina & Rowland, 1974). Foarte important, această dinamică este puternic influenţată de climă. De exemplu, clima rece facilitează distru-gerea ozonului; probabil de aceea scăderea ozonului a fost iniţial observată în Antarctica (Solomon, 1990).
Substanţele distrugătoare ale ozonului (SDO) sunt controlate prin Protocolul de la Montreal asupra substanţelor care distrug stratul de ozon, din 1987.
Documentul a suferit modificări via secretariatul pentru ozon al Progra-mului Naţiunilor Unite pentru Mediu (http://www.unep.org/ozone/pdfs/Montreal-Protocol2000.pdf) .
Protocolul a fost negociat în cadrul Convenţiei de la Vienna pentru Protecţia Atratului de Ozon (http://www.unep.ch/ozone/pdfs/viennaconvention2002.pdf).
Conform protocolului de la Montreal, SDO au început să fie înlocuite cu alte substanţe. Din 1991, ţările în curs de dezvoltare sunt susţinute financiar să respecte Protoculul de la Montreal printr-un mecanism numit Fondul Multilateral pentru Implementarea Protocolului de la Montreal (http://www.multilateralfund.org/).
Pe lângă diferenţele (în emisii şi în controlul SDO) existente între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, incertitudini mari persistă în toate ţările (SOLGCS, 2005). Un alt tip important de poluare care interferează cu ciclurile biogeochimice este compus din emisiile industriale de oxizi de sulf (SOx) şi alţi oxizi (mai ales oxizi de azot – NOx) în atmosferă, urmate de depunerile atmosferice acide (uscate sau umede). Cele umede, mai cunoscute şi ca ploi acide, au fost o problemă gravă în Europa şi America de Nord, acum 20-30 de ani. Deşi problema nu este încă rezolvată complet, ea tinde să fie transferată în ţările în curs de dezvoltare, mai ales in Asia (Galloway, 1995; Barbier, 2005).

Depunerile acide au fost recunoscute ca problemă când efecte toxice au devenit vizibile la păduri şi peşti. (e.g., Overrein et al., 1980; Sprinz, 1992).

 

5.Catastrofe naturale: mecanisme naturale, rolul activităţilor umane,politici
5.1. Furtuni şi inundaţii; degradarea solurilor; deşertificarea

Pierderile din urma dezastrelor meteo au crescut puternic în ultimele decade (Pielke, Jr., 2005). Şi magnitudinea, frecvenţa şi intensitatea impactului furtunilor şi inundaţiilor au crescut în ultima decadă. Acestea sunt primele consecinţe vizibile ale schimbărilor climatice globale combinate cu alte creşteri ale presiunilor umane asupra mediului, e.g., despăduriri, urbanizare şi regularizarea albiilor râurilor (e.g. Kundzewicz and Kaczmarek, 2000; Muzik, 2002; WWDR1, 2003). De exemplu, aproximativ jumătate (47 %) dintre pădurile Amazoniene din Brazilia au suferit în 2002 diverse presiuni umane, inclusiv despăduriri, urbanizare, agricultura, explorări şi ex-ploatări miniere, precum şi alte tipuri de activităţi umane a căror existenţă este semnalizată de incidenţa crescută a incendiilor (Barreto et al., 2006).

Istoric, populaţiile umane şi-au stabilit locuinţele în lungul teraselor care mărginesc cursurile de apă, dar au evitat luncile din cauza riscurilor de inundaţie. Totuşi, din cauza creşterii populaţiilor şi nevoilor lor de resurse (inclusiv de spaţiul), deci creşterii corespunzătoare a presiunii asupra teritoriului în ultimuile decade, multe localităţi (mai ales în zonele foarte urbanizate) au abandonat
acest obicei şi s-au extins în lunci cu ajutorul lucrărilor de regularizare a râurilor. Acest pas a fost o mutaţie majoră în relaţia om-natură.
In paralel, în jurul localităţilor s-a intensificat şi exploatarea celorlalte resurselor naturale. Mai ales în zona noastră Europeană cu climat temperat, astfel de activităţi au însemnat deseori despăduri locale şi regionale intense. La un moment dat, ritmul despăduririlor a depăşit pe cel al reîmpăduririlor. Iar cand suprafaţa pădurilor s-a redus mult, a ajuns să fie afectată şi structura vegetaţiei în peisaj (landşaft). Accentuîndu-se, aceasta modificare a perturbat circuitul apei în interiorul bazinelor hidrografice.
Drept consecinţă, regimul de curgere al râurilor a fost modificat: a crescut debitul mediu de apă la inundaţii chiar şi cand debitul anual a rămas acelaşi. Patternul anual a fost modificat: mai multe şi mai mari fluctuaţii în jurul debitului mediu anual, determinate mai ales de regimul precipitaţiilor şi suprafaţa totală a bazinului hidrografic.
La momentul în care aşezările şi aglo-meraţiile umane au încorporat deja o mare parte din lunci, schimbările de regim hidrologic cuzate de despăduriri au făcut ca râurile (ca sisteme naturale) şi-au restabilit cursul lor firesc şi au inundat lunca (Plate, 2002). Multe zone sunt în prezent în aceasta situaţie. Şi situaţia este agravată de schimbările din regimul precipitaţiilor cauzate de schimbările climatice.
Mecanismele prin care pădurile regu-lează curgerile de suprafaţă şi circuitul apei sunt foarte complexe şi încă ne-elucidate în detaliu. Dar ce ştim totuşi este că procesele de bază sunt legate de recepţia mecanică a precipitaţiilor, respiraţia şi producţia de biomasă, şi variaţiile proprietăţilor hidrologice şi hidro-chimice ale solurilor (e.g. Naef et al., 2002).
Scurgerea ape meteorice pe pantele de suprafaţă depinde de proprietăţile hidraulice ale solurilor, in special capacitatea de infiltrare. Aceasta este influenţată (1) de schimbarea utilizării terenului şi (2) de efectele de memorizare asociate cu utilizarea terenurilor, i.e. amprenta lăsată de o anumită utilizare asupra solului – un ansamblu de proprietăţi inter-conexe pe care solul îl reţine sub o anumita utilizare (Naef et al., 2002; Zimmermann et al., 2006).
Pădurile exercită un efect regulator direct asupra cicuitelor de suprafaţă ale apelor, prin intermediul funcţiilor lor biologice (fiziologice) şi ecologice.

Pădurile au şi efecte indirecte asupra circuitului global al apei: biomasa lor stochează o mare cantitate de CO2, cantitatea care altfel ar fi prezentă în atmosferă (IPCC, 2005). Funcţia de depozitar de carbon a pădurilor frâ-nează schimbările climatice şi implicit cele din ciclurile global şi locale ale apei. Pierderea pădurilor Pământului poate contribui la creşterea încălzirii globale (e.g. Arrow et al., 2000; Andreassian, 2004; The Economist, 2005), şi deci poate influenţa regimu-rile global şi locale ale precipitaţiilor.

Astfel, avem trei factori principali: (1) aşezarea oamenilor în lunci, (2) despăduririle locale: perturbarea circu-itului local al apei (3) pierderea pădurilor globului: perturbarea precipi-taţiilor
globale şi locale (chapter 4.2).
1. Capacitatea socio-economică şi tehno-infrastructurală de a con-frunta riscurile de mediu nu este nici ea distribuită egal între regiuni şi ţări.
2. Mecanismele detaliate ale inter-acţiunilor şi influenţelor dintre factorii umani şi naturali sunt rareori limpezi şi necesită de fapt analize foarte complexe, datorită (e.g. Doorkamp, 1998;
Simonovic, 2000; Allan, 2004):
 Co-variaţia gradienţilor antropo-genici şi naturali din peisaj,
 Variaţia de scară a mecanismelor
 Comportamentul non-linear al sistemelor naturale, şi
 Istoricul complex al influenţelor naturale şi a utilizării terenurilor.

Expansiunea agricolă prin defrişare poate provoca degradarea serioasă şi constantă a terenurilor. Iar rezultatul nici macar nu este o creştere semnificativă a sporului recoltei, mai ales în zonele cu pante abrupte, precum de exemplu in Himalaia Centrală, India, în perioada 1967-1997 (Wakeel et al., 2005). Faptul că extragerea lemnului şi redu-cerea suprafeţelor de păduri duc la creşterea debitului râurilor a fost cu mult timp în urmă documentat în literatura de specialitate. De exemplu, un astfel de efect a fost demonstrat în bazine hidrografice din munţii Apalaşi (SUA): tăierile rase cu scopuri comerciale a dus la creşterea cu 28% a debitului râului, dar debitul a scăzut în anii ulteriori pe măsură ce vegetaţia lemnoasă a început să-şi revină (Swank et al., 2001).
Dar câtă pădure trebuie tăiată pentru a obţine schimbări vizibile în debit? Răspunsul depinde de proprietăţile geografice şi biologice ale fiecărui ba-zin hidrografic (e.g. Sun et al., 2005).
Compoziţia în specii a pădurilor dintr-un bazin hidrografic influenţează di-rect forţa de impact a pădurii asupra debitelor minim şi maxim ale râului (Robinson et al., 2003).
In zonele cu regim pluviometric ridicat şi pante abrupte, schimbările rapide în peisajul forestier (e.g., prin urbanizare) pot să amplifice variaţia debitelor (creşte debitul maxim şi scade debitul mic), aşa cum este cazul bine-cunoscut al Taiwanului (e.g. Cheng et al., 2002).
În ultimile decade, furtuni extreme şi inundaţii au avut loc mai ales in Asia, dar şi în America şi Europa. In prezent, circa 40% din populaţia umană a globului trăieşte în zone vulnerabile la inundaţii şi la ridicarea nivelului mării. Dintre naţiunile cel mai expuse riscului sunt: Bangladesh, China, India, Olanda, Pakistan, Filipine, USA, şi mai ales micile ţările insulare în curs de dezvoltare (Doornkamp, 1998; WWDR2, 2006).

Ţările tropicale cu climat musonic (precm Bangladesh şi India) sunt mai expuse la inundaţii. Totuşi, ţările dezvoltate din zonele temperate nu sunt imune la astfel de evenimente (Singh, 1997). Ce e diferit în ţările mai bogate este că numărul deceselor provocate de furtuni şi inundaţii este în descreştere, dar pierderile materiale şi riscurile economice sunt în creştere, datorită unei tendinţe de creştere a vulnerabilităţii activităţii ecponomice (e.g., Kundzewicz & Kaczmarek, 2000; Hall et al., 2005).
Aceasta situaţie susţine punctul de vedere exprimat în legatură cu CKM în capitolul 2.1: îmbogătirea nu duce neapărat la o relaţie mai bună între societate şi mediului ei înconjurător.
Ce trebuie făcut?
Deşi există dovezi bune că măsurile inginereşti (acumulări, diguri şi întă-rirea malurilor, înbunătăţirea căilor navigabile, etc) pot reduce, intensitatea şi impactul inundaţiilor (Ojha & Singh, 2004) creşterea costurilor inundaţiilor este totuşi şi un rezultat al încrederii prea mari în soluţiile inginereşti (Kundzewicz & Kaczmarek, 2000).
Insuficienţa digurilor este văzută drept improbabilă (digurile sunt facute să reziste la inundaţii de mărimi care se întâmplă odată la 100 de ani), încât oamenii nu se pregătesc serios pentru situaţiile de inundaţie.

Un exemplu faimos este inundarea în 2005 a oraşului New Orleans, după ruperea digurilor în timpul uraganului de nivel 5 Katrina. Dar acesta nu este un caz izolat. În majoritatea zonelor de coastă sau fluviale înbunătăţirile fun-ciare au îndepărtat în general riscul de inundaţie (i.e. inundaţiile mici şi frecvente), încât au rămas doar două situaţii: nicio inundaţie sau inundaţii catastrofale (Doornkamp, 1998).
Unele zone sunt inundate în mod repetat în perioade scurte, precum în campia Râului Rhin in Germania între 1993-1995 şi în Coreea de Sud în 1995 şi 1996. Un efect interesant al aceastei situaţii
este că ultimele inundaţiile au fost mai puţin costisitoare, pentru că oamenii au ajuns să înţeleagă bine riscul şi s-au pregătit (Kundzevicz & Kaczmarek, 2000).
Romania s-a confruntat şi ea cu puternice inundaţii în 2005. In acel an, cantitatea anuală de precipitaţii din Romania a fost cu 34% mai mare decât media multianuală (866.5 mm, în loc de 647.0 mm), iar distribuţia pe luni a precipitaţiilor a fost şi ea mai inegală decât de obicei: furtunile cu preci-pitaţii bogate au fost concentrate în anumite luni. Şi câteva valori record au fost înregistrate pentru cantitatea de precipitaţii (local peste 200 litri/ m2) şi debitele râurilor. În 2005, în aproape fiecare lună una sau mai multe limite de inundaţie ale debitelor râurilor au fost depăşite în toată ţara. O serie de inundaţii mari a avut loc, mai ales între aprilie şi septembrie.

Inundaţiile din 2005 din România au afectat toate cele 41 de judeţe, şi a rezultat în 76 de victime umane şi circa 2,0 miliarde de dolari SUA (ca 1.7 miliarde Euro) (REIFMP2005, 2005).
Daunele extinse, mai ales în agricultură şi infrastructură a afectat puternic avansul PIB-ului naţional, care a scăzut (avansul) de la 8,3 % în 2004 la ca. 4,3 % în 2005.

Condiţiilor meteo neobişnuite s-au mai adăugat:
 Despăduririle extinse: cel mai mare impact al marilor inundaţii din perioada 2003-2005 a fost pe pantele montane şi submontane care au suferit despăduriri extinse în urma trecerii proprietăţii de la stat la particulari (pe baza legii 400/2002). După inundaţii, noi reguli au fost adoptate în 2005, care stipulează că, indiferent de tipul de proprietate, re-impădurirea este obligatorie în următorii 2 ani după despădurire. Reîmpădurirea va fi realizată automat de către Regia Naţională a Pădurilor – RNP, dacă nu e făcută la termen, pe cheltuiala proprietarului. Cum re-împădurirea nu este ieftină, este de aşteptat ca proprietarii să tindă să evite despădurirea;
 ruperea digurilor din cauza debi-telor repetat şi îndelungat ridicate (20 zile!);
 întreţinerea deficitară a sistemelor de control a inundaţiilor prin rezervoare şi canale;
 construirea neautorizată şi/sau ne-potrivită în zonele cu risk ridicat; o hartă naţională detaliată a riscului de inundaţie este în curs de realizare de către specialişti Români şi Germani (termen:
2008);
 echiparea insuficientă şi operabili-tatea scăzută a instituţiilor respon-sabile de prevenţia şi atenuarea efectelor inundaţiilor.

O consecinţă directă a despăduririlor şi a scurgerilor continue a apelor pe pante este eroziunea solurilor. În primul rând, sol fertil este transportat la vale cu inundaţia, i.e., se distruge un valoros
capital natural. În al doilea rând, îndepărtarea vegetaţiei expune solul la vânt şi alte tipuri de eroziune – rezultă degradarea solurilor. În condiţii de ariditate se produce deşertificarea.
În legătură cu actualele schimbări climatice, Romania deja se confruntă cu deşertificarea – în sud (SNSC, 2005). Aridizarea este prezentă şi în împrejurimile oraşului Iaşi, după cum o indică avansul vegetaţiei de stepă în detrimentul silvostepei (i.e. ‘stepizare’). Pentru acest motiv, la nivel local, pădurile trebuiesc protejate în prioritate.

5.2.Criza mondială a apei; criza mondială a biodiversitaţii

Deşi nu este percepută astfel în unele părţi ale Globului, în realitate Lumea a intrat deja într-o perioadă de complexă criză a apei (Duda & El-Ashry, 2000). Aceasta constă în lipsa severă şi repetată a apei potabile, precum şi în secete şi inundaţii în multe regiuni ale Lumii.
Nu este întâmplător ca bine-cunoscuta recomandare adoptată la întîlnirea din 2004 a Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (UICN) numită Principiul Precauţiei (capitolul 7.1) a fost
imediat urmată de rezoluţia RES010, care spune că abordarea ecosistemică a gospodăririi resurselor de apă, este nevoie ca să fie centrală în orice politică de guvernanţă a apei (IUCN 2004; Gagnon et al, 2007).

Peisajele terestre şi acvatice sunt strâns inter-conectate prin ciclurile global şi locale ale apei: orice utilizare a terenu-rilor are consecinţe directe asupra eco-sistemelor şi resurselor de apă şi asu-pra capacităţii lor naturale de deconta-minare (Allan, 2004). Schimbările climatice tind să adâncească criza apei prin mutarea echilibrelor fizice a interacţiunilor chimice şi biochimice, ceea ce are consecinţe importante asupra ritmului degradarii şi asupra sorţii generale a poluanţilor în apă şi în alte matrici ale mediului (e.g., soluri). Situaţia impune ca gospodărirea suste-nabilă a apei potabile este posibilă numai prin instalarea unor infrastructuri inteligente, transnaţionale şi a tehnolo-giilor necesare (Adriaens et al., 2003; Gagnon et al., 2003).
Criza apei este agravată de faptul că un număr şi cantităţi enorme de noi substanţe chimice ajung anual pe piaţă (şi sunt eliberate la un moment dat în mediu), cele mai multe dintre ele fiind necontrolate. În ceea ce priveşte România, multe probleme există în legătură cu criza apei. În primul rând, există la Români ideea greşită conform căreia Romania ar fi printre ţările Europene cu cele mai multe resurse de apă. Acest mit este probabil legat de percepţia comună a Munţilor Carpaţi drept un fel de ‘castel natural’ de apă. În realitate, România se situează sub media Uniunii Euro-pene în termeni de resurse de apă dulce per capita. În al doilea rând, poluarea apei nu pare a fi deocamdată o problemă foarte mare in România. Dar acest lucru se datorează în principal căderii activi-tăţilor industriale în timpul anilor de tranziţie de la economia planificată la economia de piaţă. Ritmul actual de crestere a activităţilor industriale, precum şi consumul intern (stimulat de creşterea consistentă a PIB-ului), ne face să ne aşteptăm la o agravare a poluării apelor în anii următori.

Strâns legată de criza mondială a apei este criza mondială a biodiversităţii. Acesta este un subiect tratat pe larg în cursurile şi studiile curente. Noi ne limitătm aici la a atrage atenţia că există un feed- back major intre criza apei şi criza biodiversităţii.
Pe de o parte, apa este suportul vieţii, şi o criză a apei produce imediat o criză a ecosistemelor, fie prin distrugerea habitatelor fie prin degradarea ecosistemelor, ambele comportând riscul pierderilor de biodiversitate.
Dar pe de altă parte, pierderile de bio-diversitate (determinate de factori relativ dependenţi or independenţi de apă) sunt agresiuni asupra integrităţii şi funcţionării ecosistemelor. Odată ce
ecosistemele sunt compromise şi îşi pierd puterea de a îndeplini rolurile lor de bază, ciclurile locale şi globale ale apei sunt perturbate. De exemplu, pădurile sau pajiştile degradate nu mai pot regula apa în bazinele hidrografice, rezultatul imediat fiind creşterea riscului de inundaţie şi pierderea disponibilităţii apei de-a lungul anului (cam toată apa este pierdută prin una sau două viituri mari în loc să curgă în debit constant de-a lungul anului). Căci, trebuie să subliniem, constanţa debitului unui râu de la o lună la alta este cel puţin la fel de importantă ca debitul annual, deoarece utilizările domestice, industriale, sau agricole cer o alimentare constantă in timp.
Un alt exemplu: odată ce ecosistemele sunt degradate, ele produc mai puţină biomasă, i.e., nu mai pot stoca la fel de mult carbon (prin fotosinteza) precum înainte. Rezultatul este o accelerare a creşterii concentraţiei de CO2 în atmosferă, ceea ce duce la stresuri şi mai mari asupra ecosistemelor, fie via temperatură, fie prin perturbarea circuitului apei.

6. Degradarea mediului şi sănătatea umană
6.1. Sănătatea mediului şi sănătatea umană

Buna sănătate a omului este condiţio-nată de utilizarea de bunuri şi servicii ecosistemice sănătoase, şi în special habitat şi nutriţie sănătoase, precum şi şi minimizarea riscurilor de catastrofă.
Astfel, monitorizarea sănătăţii umane actuale începe în mod necesar cu monitorizarea a sănătăţii ecosistemelor (Jameton & Pierce, 2001; Waltner-Toews, 2004), şi are în vedere diverşi poluanţi cu mare potenţial dăunător: mutagenic, carcinogenic, hepathotoxic, nephrotoxic, immunotoxic, neurotoxic, pharmacokinetic (Adriaens at al., 2003). Analize rapide sunt în mod curent dezvoltate prin diverse metode (e.g., bioteste şi biosenzori) – pentru fluide clinice, probe din mediu, apă potabilă şi alimente, pentru a identifica toxine precum enterotoxine, ricină, toxina holerică, toxoizi botulinici, micotoxina fumosinină (Ligler et al., 2002), acidul okadaic din scoici (Marquette et al., 1999), ierbicidul simazină în extractele de carne, lapte şi legume, microcistina – toxină algală care atinge concentraţii ridicate în timpul înfloririlor algale (Richardson, 2003), sau chimicale endocrino-perturbatoare (Sanchez-Bayo et al., 2002).

6.2. Efectele contaminării mediului asupra sănătăţii ecosistemelor şi oamenilor

Metalele grele (e.g., Cu, Zn, Pb, Cd, Cr, Ni), precum şi pesticidele şi alţi poluanţi organici persistenţi (POPs), sunt câteva categorii binecunoscute de poluanţi.
Aceştia ajung în ecosisteme via (Bergkvist et al., 1989):
 Poluarea aerului (emisile în atmo-sferă, urmate de depunerile acide), sau
 Poluarea terestră, e.g., prin munci agricole sau deşeuri industriale sau domestice depozitate în aer liber,
 Poluarea apelor, mai ales prin deversări (în apele de suprafaţă) de ape industriale şi menajere.
Aceşti poluanţi perturbă fluxurile bio-geochimice naturale, după concentraţii, soluri, pH, vegetaţie şi utilizările terenurilor. Mulţi POPs eliberaţi în natură nu sunt controlaţi, mai ales în perioadele de tranziţie de la economia planificată la economia de piaţă. De exemplu, în România, dintre intoxi- caţiile non-ocupaţionale (accidentale) din anii ’90, în numai 30% din cazuri substanţele toxice au fost identificate (Fabritius & Balasescu 1996).
Mulţi POPs sunt compuşi perturbatori endocrinici, i.e., substanţe care imită efectele fiziologice ale hormonilor, datorită similitudinilor din structura moleculară. Prin dereglarea funcţiilor organismului, aceşti compuşi au efecte importante şi asupra comunităţilor, populaţiilor, şi ecosistemelor acvatice. De exemplu, destul de mulţi poluanţi au activitate estrogenică, şi induc un fenomen de feminizare a populaţiilor naturale şi umane, ceea ce are efecte negative asupra sănătăţii şi dinamicii populaţiilor afectate.
Perturbatorii endocrinici sunt analiza-bili cu ajutorul biotestelor, ori pentru detecţia lor (recogniţie moleculară), ori evaluarea efectelor toxice la om şi în ecosisteme (e.g., Petrovic et al., 2004).
Prin testele ecotoxicologice se vizează efectele poluanţilor asupra speciilor. Printre cele mai populare, sunt testele de toxicitate acută: inhibiţia creşterii la producătorii primari (e.g., alge verzi ca Pseudokirchneriella subcapitata sau Chlorella vulgaris), şi mortalitatea la consumatori (e.g., Daphnia magna). In Fig. 6 este un exemplu de rezultat cu astfel de bioteste aplicate la ape reziduale dintr-un canal de scurgere langa Iaşi (Tomeşti), pe Bahlui.

Chiar şi în concentraţii mici, poluanţii pot afecta ecosistemele acvatice pentru că se acumulează în organismele vii via două căi: extracţia biofizică din mediu (specii concentratoare) şi prin transferul de biomasă de-a lungul lanţurilor trofice. Peştii, de exemplu, funcţionează ca specii acumulatoare – într-o asemenea măsură încât pot fi folosiţi direct ca monitori ai poluării mediului (e.g., Van der Oost et al. 2003). Atunci când intră în alimentaţia omului, peştii crescuţi chiar în ape numai moderat poluate pot să provoace daune serioase sănătăţii oamenilor.

Pădurile montane sunt chiar în contact direct cu norii acizi, sulfatul fiind mai dăunător decât azotatul (Cape, 1993). Declinul populaţiilor de păsări s-a observat a fi corelat spaţial cu depunerile acide şi cu subţierea coajei ouălor, ceea ce sugerează că pierderile de cal-ciu din ciclurile bio-geochimice naturale ar putea submina nutriţia, fitnesul şi reproducerea păsărilor (e.g., Hames et al., 2002). Suprapunerea depunerilor acide peste procesele naturale de acidificare duce la acidificări excesive în soluri şi ape de suprafaţă (Galloway et al., 1984; Reuss et al., 1987), fapt cu multiple efecte negative asupra ecosistemelor, fie direct fie indirect (via ciclurile biogeochimice). Mai întâi, acidificarea atacă fotosinteza, cauzând scăderi în productivitatea primară, putând (în absenţa unui tratament de neutralizare) să distrugă populaţii de consumatori în întregime, precum cu somonul de Atlantic din Nova Scotia (Watt, 1986).
Valorile scăzute ale pH-ului frânează descompunerea biomasei şi fluxul nutrienţilor via biota solurilor – enchitreide (Abrahamsen, 1983) şi artropode (e.g., Haagvar, 1984) sau microbi (prin modificarea aportului de azot) (Kill-ham et al., 1983). Lichenii pot fi deterioraţi până la extincţie locală, probabil deoarece un pH scăzut perturbă fixarea azotului de către simbiontul algal (e.g., Gilbert, 2003).
Uneori depunerile acide sunt neutrali-prin procese naturale, amploarea ploilor acide fiind limitată, e.g, de către praful alcalin din sol şi cenusa în suspensie (Khemani et al., 1989).

6.3. Efectele modificărilor climatice asupra sănătăţii ecosistemelor şi oamenilor

Modificarile concentraţiei atmosferice CO2 şi climei determină modificări în compoziţia vegetaţiei, ceea ce forţeză mecanismele ecologice care reglează ecosistemele (Aerts, 2006). Când sunt abrupte, aceste schimbări pot ajunge să compromită integritatea ecosistemelor. Ca şi exemplu de efect direct, schim-bările climatice de la latitudinile mari afectează (via procesele
chimice şi bio-chimice) ecologia reproducerii angio-spermelor (e.g. Aerts et al., 2004) şi dinamica nutrienţilor (e.g., Owensby et al., 1993).
Because such effects are many and influencing each-other, sudden climatic changes will have unpredictable and disturbing effects on ecosystems. As an example of indirect effect, global analyses have proven pole-ward shifts in species range-boundaries with 6.1 km mean speed per decade (Parmesan and Yohe, 2003).

Deoarece aceste efecte sunt multe şi interconectate, schimbările climatice bruşte au asupra efecte imprevizibile şi perturbatoare asupra ecosistemelor. Ca şi exemplu de efect indirect, analize globale arată că limitele de răspândire a speciilor migrarează spre poli cu 6,1 km viteza medie per decadă (Parmesan and Yohe, 2003).

Ritmul curent al schimbărilor climatice este atât de alert încât speciile ar putea să nu dispună de timp suficient pentru relocarea naturală. Mai rău, numeroase coridoare naturale pentru migraţia spe-ciilor spre noi arii geografice optime au fost deja distruse prin intermediul conversiunii la agricultură sau alte uti-lizări (Beier & Noss, 1998; Honney at al., 2002; Skov & Svenning, 2004; Jump & Penuelas, 2005; Armstrong, 2005; Donald & Evans, 2006). În pre-zent, se dezvoltă metode de cartare a habitatelor utile (Vos et al., 2008).
Mai ameninţate de presiunile climatice şi de habitat sunt speciile cu toleranţă termică îngustă (stenoterme).
O altă preocupare majoră este accea că schimbările climatice provoacă modifi-cări neaşteptate în epidemiologia eco-sistemelor şi cea a populaţiilor umane. În diverse sistemele gazdă-patogen,
încălzirea climei poate cauza răspân-direa unor boli care erau înainte ţinute sub control de temperaturile scăzute. De exemplu, insecte dăunătoare îşi pot creşte numărul de generaţii pe an, ceea
ce poate declanşa pagube dezastruoase pădurilor şi culturilor aflate deja sub stres din cauza încălzirii climatice. Aceasta poate perturba multe populaţii de plante şi animale, şi integritatea şi funcţionarea ecosistemelor (e.g., Harvell et al., 2002; Kutz et al., 2005; Rossignol et al., 2006).
Pentru populaţile omeneşti de pe Glob, încălzirea climei va creşte (mecanisme directe şi indirecte) ratele morbidităţii. În Raportul Sănătăţii Lumii pe 2000 – intitulat Reducerea Riscurilor, Promo-varea Vieţii Sănătoase, Organizaţia Mondială pentru Sănătate (OMS) a estimat că încălzirea şi precipitaţiilor provocate în ultimile trei decade de schimbările climei au cauzat circa 150,000 decese pe an (WHO, 2002). Cauzele directe sunt de obicei legate de extremele meteorologice. Conform OMS Europa (WHOE, 2004), bolile tipice legate de căldură sunt:

- erupţii cutanee,
– oboseala termică,
– crampele termice,
– leşinul termic,
– epuizarea termică
– atacul termic (hipertermie).

În condiţii de aer cald şi insuficient, temperatura corpului creşte, vasele de sânge se dilată şi astfel scade presiunea arterială şi aportul de oxigen la creier, ceea ce duce la leşin termic.
Scăderea presiunii sangvine este accelerată prin deshidratare, şi inactivitate musculară. Activitatea musculară ajută creşterea presiunii sângelui şi previne leşinul, iar pe de altă parte creşte temperatura corpului, ducând la epuizare. La temperatura corpului peste 40,5°C, de exemplu după activitate intensă în timpul unui val de căldură, corpul intră în şoc termic (cu risc ridicat de morta-litate datorită daunelor structurii celu-lare şi sistemului termoregulator).
Unele complicaţii ale şocului termic sunt severe: sindromul respirator de stres, blocarea rinichilor şi ficatului, coagulare intravasculară.

Persoanele cu alte probleme de sănă-tate şi medicaţii sau în discomforturi ocazionale (indigestie, abuz de alcool sau medicamente, obezitate, oboseală) au o toleranţă scazută la căldură. Aceştia pot suferi afecţiuni legate de căldură chiar fără mare efotul fizic. Valurile de căldură cresc mortalitatea celor cu boli cardiovasculare şi respiratorii. În timpul verii lui 2003, când temperatura medie a fost cu 3,5°C peste media sezonului, a fost estimat că circa 22,000 la 45,000 oameni au decedat în valul de căldură prelungit (2 săptămâni) în Europa (WDR, 2004; Kosatsky, 2005; Patz et al., 2005).
Încălzirea locală a climei şi afecţiunile legate de căldură sunt mai frecvente în oraşe, deoarece oraşele au propriul lor efect de încălzire a climatului local. Fenomenul este numit efectul de ‘insulă termică urbană’. Este cauzat de o serie de factori (WHOE, 2004): mai ales o densitate mare a producţiei, de căldură industrială, o expunere cres-cută la radiaţia solară şi o scăzută disi-pare a căldurii prin vegetaţie şi vânturi, şi schimbarea circuitului apei.
Diferenţele de temperatură între oraş şi împrejurimle sale se corelează cu nu-mărul de locuitori şi densitatea clădi-rilor. În America, această diferenţa s-a estimat la 2,5°C pentru oraşele de o mie de locuitori, şi până la 12°C pentru oraşele de peste un milion de locuitori. În oraşe, valurile de căldură nu slăbesc noaptea, ceea ce creşte numărul dece-selor în comparaţie cu zonele rurale (Epstein, 2005). Efectul de insulă termică poate fi pre-venit prin planificare: dezvoltare în prioritate pe orizontală: densitate mică a cladirilor, mai multe spaţii verzi şi spaţii deschise pentru a permite disipa-rea căldurii.
În Uniunea Europeană, exită suprafeţe optime (de spaţii verzi) recomandate per capita.
Alte amininţări directe la adresa sănătăţii omului sunt: rănirile cauzate de creşterea intensităţii şi frecvenţei evenimentelelor meteo extreme, precum furtuni şi viituri (detalii: capitolul 5.1).

Cauze indirecte sunt pierderile bene-ficiilor ecosistemelor, prin perturbarea mecanismelor naturale (Kalkstein & Smoyer, 1993; Patz et al., 1996; Haines et al., 2000; Patz, 2002; WHO, 2002; Epstein, 2005; Patz et al., 2005):
 Seceta prelungită micşorează populaţiile de prădători ai rozătoarelor, ceea ce duce la creşterea populaţiilor de rozătoare. Acestea răspândesc a-genţi patogeni şi provoacă epidemii
 Temperatura ridicată creşte frecvenţa hrănirilor tânţarilor, rata şi perioada de reproducere, zona ocupată, şi scurtează perioada de maturare a microbilor pe care îi răspândesc
 Temperatura ridicată scurtează peri-oada de incubare a multor boli in-fecţioase (holera, malaria, encefalita virală), creşte răspândirea lor geo-grafică şi incidenţa infecţiilor
 În urma marilor distrugeri ale uraga-nelor, creşte incidenţa malariei, holerei, leptospirozei, etc
 Nuclee de boală apar deseori imediat după aceea, datorită perturbării po-pulaţiilor de paraziţi si vectori, şi a condiţiilor precare (nutriţie, igienă şî medicaţie) ale oamenilor afectaţi
 Temperatura ridicată poate declanşa înfloriri algale care provoacă intoxi-caţii la peşti şi oameni

6.4. Efectele radiaţiilor UV asupra sănătăţii ecosistemelor şi oamenilor

Efectele radiaţiei UV asupra ecosiste-melor, în urma pierderii ozonului din stratosferă, privesc mecanismele res-ponsabile de structura şi funcţiile eco-sistemelor (pentru sinteze, e.g., Cald-well et
al., 1998; Rozema (Ed), 1999):
 Producţia de biomasă vegetală,
 Distrugerea ţesuturilor vegetale, cauzând o mai mare vulnerabilitate în faţa infecţiilor şi ierbivorilor
 Producţia de seminţe
 Distrugeri (oameni / alte vertebrate) cancer de ochi, rani la ochi)
 Acumularea erorilor în reproducerea sexuală
 Fluctuaţii largi în populaţiile de plante şi animale (e.g., stadiile de dezvoltare ale insectei având o vulnerabilitate diferită la UV),
 Temperatura ridicată poate stimula producţia şi diseminarea alergenilor precum polenul şi sporii fungici
 Schimbările climatice întreţin expan-siunea deşerturilor, formarea norilor de praf, şi accelerarea circulaţiei atmosferice: praful transportat peste continente aduce iritanţi respiratorii.
 Extremele climatice pot împiedica producerea de alimente, favorizând astfel bolile legate de alimentaţie
 Supraexploatarea ecosistemelor lo-cale după dezastrele legate de climă diminuază condiţiile de viaţă şi creşte vulnerabilitatea la viitoare crize naturale şi socio-economice
 Stresul climatic scade rezistenţa organismului uman în faţa poluării, cu efecte nefaste asupra sănătăţii şi a cheltuielilor pentru sănătate.

6.5. Efecte combinate asupra sănătăţii ecosistemelor şi oamenilor

Rareori sistemele naturale sunt supuse unor stresuri izolate. Mai degrabă, ele se confruntă cu o sumă de factori de stress, cu efecte combinate. De pildă, depunerile acide pot interacţiona cu schimbările climatice prin efectele sale în ecosistemelor terestre şi acvatice. Uneori, depunerile acide nu crează problema, dar îi împiedică rezolvarea. Acidificarea anumitor lacuri poate fi indusă doar prin schimbările climatice: astfel, capacitatea de neutralizare a lacurilor poate scădea după secete care schimbă hidrologia locală (Webster et al., 1990) sau după ce încălzirea locală a modificat ratele activităţiii biologice (Sommaruga-Wograth, et al., 1997).
Anumite efecte sunt foarte subtile, dar încă importante în ecosisteme. De exemplu, UV au impact negativ asupra asociaţiilor simbiotice dintre diferite specii de plante şi fungi, probabil din cauza
effectelor UV asupra concentraţiilor hormonale. Consecinţele sunt în biodiversitatea, bioproductivitatea şi dinamica nutrienţilor în ecosisteme (Van de Staaij et al., 2001). Căi naturale de protecţie există, dar nu sunt infailibile. La plante, UV declaşează un mecanism universal de adaptare: calea biochimică a fenilpropanoizilor. Compuşii fenolici precum flavonoizii par capabili să diminueze
efectele UV asupra ţesuturilor fotosintetizatoare (Meijkamp, 1999).
Depunerile acide au diverse efecte asupra culturilor, inclusiv pierderi semnificative în multe specii species (e.g., Lee et al., 1981). Acizii organici moderează variaţiile de pH în sol după scăderea sau
întreruperea depunerilor acide (Wright, 1989). Dar extragerea excesivă de biomasă (e.g., agricultură) poate scădea stocul de nutrienţi şi capacitate de neutralizare din soluri.
Apariţia depunerilor acide nu face decât să înrăutăţească situaţia şi împiedică recuperarea din situaţiile anetrioare de supraexploatare a eco-sistemelor (Glatzel, 1991).

Pe lângă SOx, depunerile de NOx pot induce perturbări majore în sistemele naturale. Ciclul azotului fiind esenţial pentru ecosisteme, chiar şi creşteri mici în depunerile de azot pot deter-mina schimbări observabile ale pro-prietaţilor ecosistemelor. Alterarea antropogenică a ciclului azotului a:
 aproximativ dublat rata input-ului de azot in ciclul terestru al azotului,
 crescut concentraţia globală de N2O – un gaz cu efect de seră,
 crescut concentraţia de NOx care contribuie la formarea ozonului din troposferă (în smog),
 contribuit la pierderea de elemente esenţiale în fertilitatea pe termen lung a solurilor: calciu şi potasiu,
 crescut transferul de azot în zonele costiere şi în estuare.
La fel, acidificarea solurilor prin depunerile uscate şi umede a oxizilor din atmosferă poate creşte mobilitatea microelementeleor şi a metalelor grele în soluri şi ape. Iar, pierderea cationi-lor poate
creşte toxicitatea aluminiului pentru arbori, ceea ce daunează pădurilor (Johnson & Taylor, 1989). În plus, alte efecte ale depunerilor de NOx pot apărea datorită fertilizării cu azot a solurilor şi apelor (eutroficare), precum (Vitousek et al., 1997; Bobbink et al., 1998):
 Sporirea creşterii plantelor, şi deci a stocării carbonului în ecosisteme
 Accelerarea pierderii biodiversităţii via excluziunea competitivă a plantelor adaptate la consumul eficient al azotului, şi a animalelor şi micro-organismelor dependente de ele,
 Modificări în ecosistemele estuarine şi costiere, urmate logic de declinul pe termen lung al pescuitului.

Un efect combinat al depunerilor acide este şi scăderea carbonului dizolvat în apele de suprafaţă, ceea ce permite creşterea penetraţiei razelor solare incidente, în special a UV, în partea superioară a coloanei de apă. În special în lacurile şi râurile puţin adânci, acest efect poate fi chiar mai dăunător decât pierderea ozonului stratosferic deoare-ce creşte chiar mai mult expunerea organismelor acvatice la radiaţiile UV (Schindler et al., 1996; Yan et al., 2002).
Depunerile acide pot avea chiar efecte opuse, ceea ce are în ecosisteme conse-cinţe complexe. Pe de o parte, aerosolii tind să crească ceaţa, şi astfel să alte-reze balanţa radiaţiei, ceea ce dăunează
fotosintezei şi creşterii plantelor. Acest efect se adaugă modificărilor pH-ului. Pe de altă parte, în ecosistemele sărace în azot, depunerea de azot stimulează creşterea plantelor. Această creştere sporeşte rata de sechestrare a car-bonului atmosferic, ceea ce frânează creşterea concentraţiei atmosferice de CO2 şi deci frânează încălzirea globală.
Un alt exemplu: încălzirea globală poate cauza creşterea frecvenţei şi severităţii secetelor, cu efecte asupra mineralizării azotului şi oxidării compuşilor cu sulf, i.e. sporeşte acidificarea. Efecte potenţiale asupra organismelor din apele dulci sunt: reducerea refu-giilor pentru speciile stenoterme de apă rece, scăderea concentraţiilor de nutrienţi, şi creşterea penetraţiei UV în lacuri (Wright & Schindler, 1995). Efectele poluării cu SOx and NOx se combină cu cele cauzate de alţi polu-anţi atmosferici precum NH3, metale, etc.

Anumiţi poluanţi precum organoclori-nele şi mercurul tind să circule dinspre regiunile calde spre latitudini şi alti-tudini mai mari, datorită unor factori precum încălzirea climatică, creşterea nivelurilor de UV, volatilitatea chimică dependenta de temperatură, şi o mai mare condensare în regiunile reci. Aici mai ales, bioacumularea poluanţilor în plante şi animale, şi biomagnificarea în susul lanţurilor trofice sunt ameninţări serioase pentru indigeni (e.g., Travis & Hester, 1991; Schindler, 1999). În plus, în zonele cu niveluri scăzute ale ozonului stratosferic şi dar ridicate pentru NOx atmosferic (e.g., în marile zone urbane, cu multe autovehicule), ozonul se formează foarte abundent în troposferă (i.e., la nivelul solului), ceea ce are efecte toxice asupra plantelor şi animalelor.
Ozonul troposferic este o problemă majoră de poluare şi de sănătate publică în oraşele cu smog. Ozonul este un iritant sever al ochilor şi dăunează plămânilor, crescând susceptibilitatea la infecţii
respiratorii.

În mod particular vulnerabili la ozon sunt copiii şi adulţii care au deja alte boli. Ozonul inhibă creşterea, respi-raţia/fotosinteza şi eficienţa utilizării apei de către plante, şi poate cauza per-turbări
serioase ecosistemelor terestre (e.g., culturilor şi padurilor) şi ecosis-temelor acvatice (unde productivitatea fitoplanctonului determină productivi-tatea generală a ecosistemului, inclusiv cea a
stocurilor de peşte (e.g., US EPA, 1993; Galloway, 1995). Acestea nu sunt numai aspecte tehnice pentru discuţii între specialişti, ci sunt probleme care cer răspunsuri societale serioase.

7. Conştientizarea mediului înconjurător: relevanţa ştiinţelor şi
tehnologiilor de mediu

7.1. Principiul precauţiei în exploatarea resurselor naturale (IUCN)

Dată fiind complexitatea şi dificultatea previziunilor în sistemelor naturale (capitolul 5), şi ireversibilitatea proceselor viului, trebuie precauţie în orice program şi activitate vizând gospodărirea
capitalului natural. Pentru a evita pierderi iremediabile de capital natural sau pentru a evita catastrofele locale / globale (capitolul 5), decizia si acţiunea trebuie ghidată de precauţie.
În acest spirit, Uniunea Internaţională pentru Protecţia Naturii (UIPN) a adoptat în 2004 o rezoluţie care reco-mandă că Principiul Precauţiei trebuie să aibă întâietate în procesul de decizie şi
management care priveşte mediul (IUCN Congress Bulletin, 2004).

Principiul precauţiei corespunde conceptual Ipotezei Asigurării în ecologie, ceea ce înseamnă de exemplu, în cazul structurii ecosistemului, că o biodiversitate ridicată este benefică pentru eco-sisteme pentru că diversitatea conferă stabilitate sporită împotriva perturbărilor sau/şi stresurilor. O fertilă dezba-tere ştiinţifică (şi topic de cercetare) a început în ecologie pe acest subiect – Dezbaterea Diversitate-Stabilitate. O bază teoretică şi empirică există deja în sprijinul ipotezei asigurării (e.g.,
Til-man & Downing, 1994; Bengtsson, 1998; Yachi & Loreau, 1999; Borrvall et al., 2000; McCann,
2000; Loreau et al., 2001; Moore, 2005).

7.2. Ecologie industrială: principii şi aplicaţii; biotehnologii pentru mediu

Umanitatea a început odată cu facerea uneltelor, i.e. obiecte materiale pe care ancestorii noştrii le-au modelat şi uti-lizat iniţial pentru a-şi înbunătăţi viaţa.
Prin urmare, principiul precauţiei poate satisface şi pe scepticii tehnologiei (care nu vad mare avantaj în a dezvolta noi tehnologii, nici măcar pentru scopul precis al unui mod de viaţă sustenabil) şi pe optimiştii tehnologiei (care au încredere că progresul tehno-logic va elimina toate obstacolele prezente şi viitoare din calea dezvoltării şi sustenabilităţii.
În realitate, politicile bazate pe prin-cipiul precauţiei duc la exploatarea mai puţin ‘sălbatică’ a naturii, şi la restrângerea accesului la resurse (în prezent el este cvasi-nelimitat). În economiile de piaţă, scăderea ofertei resurselor pe fondul unei staţionări sau creş-teri a cererii duce la creşterea preţu-rilor pentru resursele naturale – ceea ce este bine, deoarece va încuraja o masă critică de investiţii în R&D (Cercetare şi Dezvoltare) necesare în dezvoltarea şi adoptarea tehnologiilor compatibile cu sustenabilitatea (Costanza & Daly, 1992). O astfel de abordare a fost nu-mită Precauţie prin Experientă, şi pre-supune şi o puternică implicare a pu-blicului (Welsh & Ervin, 2006).

Ne amintim (capitolul 1.1) că ideea de dezvoltare durabilă constă în aceea că un sistem economic nu poate să se dezvolte în afara sistemului social care îl conţine, şi care la rândul lui nu poate să existe în afara sistemului natural care îl conţine şi suportă. Ne mai amintim şi cum capitalul natural (capi-tolul 2.3) nu poate fi substituit de ca-pitalul uman sau artificial.
În realitate sistemele tehnologice s-au dezvoltat atât de rapid încât au ajuns să aibă un impact critic asupra societăţii – sisteme socio-tehnologice (Michael, 2003; Turner II et al., 2003).
Astfel de sisteme nu trebuie privite ca fiind bune sau rele per se. În schimb, trebuie să fim conştienţi de faptul tehnologia multiplică efectul acţiunii umane: sustenabil sau nesustenabil. În viitor tehnologia trebuie să faciliteze modurile de viaţă sustenabile. În acest fel, tranziţia către sustenabilitate (capitolul 1.2) trebuie să ţină cont de în mod simultan de aspectele sociale, ecologice şi economice ale tehnologiei. Pentru aceasta, ştiinţa şi tehnologia trebuie să fie re-inventate, i.e., să devină compatibile cu sustenabilitatea.

Acest lucru se poate realiza prin:
(1) Începţia de tehnologii cu adevărat superioare, în sensul că sunt de fapt benefice mediului înconjurător (i.e., concepţia lor, manufactura şi utilizarea nu presupun distrugerea capitalului natural)
(2) Competitivitatea preţ-beneficii a acestor tehnologii superioare pe piaţă (Gruebler et al., 1999). Tehnologia trebuie să devină capabilă să ajute în creerea de sustenabilitate în cadrul unui concert de perspective şi abordări contemporane în ştiinţă, eco-nomie şi societate (e.g., Duda & El-Ashry, 2000; Gagnon et al., 2007). Marea provocare este transferul cunoş-tiinţelor şi experienţelor practice în comunitatea mondială de afaceri (Lober et al., 1998; Gray & Milne, 2002).
Un bun exemplu la îndemână vine din domeniul biotehnologiilor: domeniul pionier al biosenzorilor. În mod curent, în ciuda unei adevărate explozii în tehnici şi aplicaţii în monitorizarea să-nătăţii mediului şi omului, biosenzorii încă sunt văzuţi doar ca simple intrumente analitice. Totuşi, vom arăta aici, ei au un enorm potenţial tehnologic.
În prezent, se recunoaşte din ce în mai mult că tehnologia trebuie să devină mai hibridă: artificial şi ecologic.
Până acum, umanitatea are o lungă tradiţie de utilizarea a naturii pentru diverse dezvoltări tehnologice:
– Biotehnologiile: aplicaţii controlate ale proceselor biologice,
– Bionica: reproducerea artificială a structurilor şi funcţiilor biologice.
Totuşi, zona de mijloc dintre cele două abordări, reprezentată de adevăratele tehnologii hibride, lipseşte pe moment. Adevăratele tehnologii hibride cer mai mult decât manipulări sau mimetisme ale proceselor naturale. Ele presupun o continuitate funcţională între componentele vii şi cele nevii. Dar acest lucru este foarte dificil de realizat, deoarece sistemele nevii şi cele vii au comportamente fundamental diferite: dinamici liniare vs. neliniare.

Biosensor instruments

Connectarea celor două cere o ştiinţă profund interdisciplinară, i.e., o minimă convergenţă către rezultate hibride, măsurabile, şi cu un înalt grad de reproductibilitate (McCarthy, 2004).
În ciuda acestor obstacole, tehnologiile hibride sunt posibile. De exemplu, prin definiţie, biosenzorii sunt instrumente care conectează o componentă biolo-gică de una artificială (Fig. 7), şi îndeplinesc cerinţele menţionate mai sus. Vorbim deci de o adevărată tehnolo-gie hibridă (Ciumasu, 2006). Având şi applicaţii în monitorizarea poluanţilor din mediu (Ciumasu et al., 2005), ştiinţa biosenzorilor nu este numai un domeniu interdisciplinar prin exce-lenţă, dar are şi un mare potenţial de pionierat în tehnologiile hibride, chiar imediat aplicabile în managementul mediului

Atunci când componenta biologică este subcelulară, biosenzorul permite identificarea şi cuantificarea rapide şi precise a analiţilor via bioteste incor-porate: imunoteste, teste enzimatice, teste cu receptori (sau alte tipuri de liganzi funcţionali) sau inducţie gene-tică. Dar acestea pot spune (în funcţie de elementul biologic şi aranjamentul experimental utilizat) mai puţin despre efectele biologice în sine.
Atunci când elementul biologic constă în celule întregi (e.g., alge unicelulare) sau ţesuturi, identificarea şi cuantifica-rea analiţilor este ceva mai înceată şi mai puţin precisă, dar este foarte infor-
mativă asupra efectelor toxice şi eco-toxicologice asupra sistemelor vii.

Cu alte cuvinte, sistemele biosenzor au o mare flexibilitate metodologică (inclusiv prin combinaţiile experimentale) – foarte utilă în analizele de mediu, unde în mod obişnuit, diversitatea ma-tricilor şi situaţiilor este uriaşă.
Obiectivul major al ştiinţei ecotoxico-logiei este să dezvolte metode rapide şi şi fezabile ca şi costuri pentru poluanţii toxici (inclusiv cei cu efecte subletale). Astfel de metode trebuie concepute a fi integrabile în abordări multi-/inter-disciplinare (Neamtu et al., in press), şi să răspundă nevoilor actuale ale socie-tăţii (Costica et al., 2006a). Iar instrumentele bioanalitice mecanistice (IBM) sunt cele mai în măsură să ofere genul acesta de posibilităţi (Eggen & Segner, 2003).
Cu alte cuvinte, pentru opţiuni ştiin-ţifice / tehnologice strategice în tran-ziţia către sustenabilitate, se poate identifica un continuum conceptual de la tehnologie la natură (Ciumasu, 2006): Technologie < Chimie analitică < Biosenzori < Ecotoxicologie < Ecologie. Cu fiecare din aceste dome-nii, biosensorii se pot conecta direct prin detecţie biologică: Moleculară < Subcelulară < Celulară < Ţesuturi & Organe < Populaţie < Ecosistem.
Metodele biotehnologice de interes pentru teoria şi practica sustenabilităţii sunt numeroase: de la semnatura genetica identificată mecanistic prin măsurarea nivelului de exprimare genetică dupa
expunerea la chimicale (Lettieri, 2006) la estimările holistice ale riscului ecologic relativ (EcoRR) (Sanchez-Bayo et al, 2002).
În perspectiva lărgită, continuum-ul descris se extinde de fapt mai departe până la estimările amprentei ecologice prin intermadiul coroborărilor şi studii-lor multidisciplinare şi integrate care includ metode din ştiinţele mediului, şi din cele tehnice şi socio-economice. Pentru aceasta, studiile de caz în evaluările impactului asupra mediului (Lawrence, 2003) şi scenariile practice pentru dezvoltarea durabilă (Ciumasu et al., 2008a,b) ar trebui să fie surse de inspiraţie, orientare practică, şi valoare adăugată pentru diverse instrumente precum: analize chimice, biosenzori, bioteste, bioindicatori, indici ecologici.
Fiind tehnologii hibride, şi aplicând progresele actuale, biosenzorii (plus ştiinţele şi tehnologiile convergente) pot furniza contribuţii concrete la exploatarea durabilă a ecosistemelor Pământului
(capitolul 11.2), şi la criza mondială a apei (chapter 5.2).
În cercurile profesionale mondiale, biotehnologiile în general comportă un mare potenţial de progres major, în aşa numită tranziţie de la high-tech la eco-tech (Moser, 1994; Gruebler et al, 1999). In tabloul societăţii globale, biotehnologiile pot înbunătăţi chiar şi relaţiile economice dintre ţările aflate pe divele nivele de bogăţie, deoarece toate naţiunile sunt începătoare în acest domeniu şi nevoite să lucreze în con-text globalizat (DaSilva, 1998).
În plus, biosenzorii au deseori aplicaţii neaşteptate, precum cu celulele biocarburatoare, i.e., surse alternative de energie, care converteasc activitatea catalitică a enzimelor în sarcini electrice, inclusiv pentru autoalimen-tare (Bullen et al., 2006).

Am văzut mai devreme cu teoria CKM (chapter 2.1), că există o relaţie de U-inversat între venituri şi degradarea mediului, deoarece creşterea veniturilor atrage cererea şi abordabilitatea financiară a tehnologiilor curate.
Am mai văzut că CKM nu este aplicabilă la scară mondială deoarece tehnologiile poluante pur şi simplu delo-calizează în ţările sărace.
Aici accentuăm că lumea are nevoie de tehnologii curate şi eficienţa consumului: eco-eficienţa activităţilor umane este descrisă prin concepte cheie:

- Ecologia urbană: integrarea proble-melor urbane, socio-economice şi ecologice (Picket et al., 2001),
– Ecologia industrială urmăreşte să concilieze producţia de bunuri artificiale cu realitatea ecologică (Hu-ppes & Ishikawa, 2005).
– Sinteza chimică responsabilă faţă de mediu ţinteşte minimizarea până la zero a eliberării de poluanţi şi a altor produşilor secundari de fabricaţie. Ajutată de biotehnologii, această abordare ar putea conduce aşa-numita tranziţie de la chimia industrială indiferentă faţă de mediu la chimia industrială responsabilă faţă de mediu (Cano-Ruiz &McRae, 1998; Gavrilescu & Chisti, 2004).

In conexiune cu aplicaţiile tehnologice în activităţile economice, domeniul economiei ecologice (de facto o abor-dare trans-disciplinară) utilizează o serie de concepte precum (o selecţie):
– Lanţul sustenabil de aprovizionare (LSM) se referă la faptul că toate etapele din procesul de fabricaţie a unui produs sau serviciu trebuie să respecte cerinţele detaliate legate de sustenabilitatea
ecologică, socială şi economică:, e.g., tipuri şi cantităţi de anergie utilizate (şi utilizările înru-dite ale resurselor de mediu şi so-ciale), cantitatea de poluare (şi can-itatea de distrugeri indirecte)
– Evaluarea ciclului de viaţă (ECV) şi managementul costurilor ciclului de viaţă (CCV) (Saling et al., 2005). Acest concept este derivat din LSM, şi înseamnă că nu este suficient să ai grijă de deşeurile rezultate din fabri-carea produsului sau să reciclezi unele materiale. Ci, fiecare pas, de la concepţia la cumpărarea produsului, trebuie urmărit pentru a indentifica toate resursele, energia şi impactul
– Analiza din-leagăn-în-mormânt (LM) este o variantă de ECV: analiza impactului produsului de la concepere până la stadiul de deşeu
– Analiza din-leagăn-în-leagăn (LL) este un pas mai departe faţă de SCV: impactul ecologic al produsului este monitorizat de la concepere până la noile produse rezultate din acesta it (Gagnon et
al., 2007). Într-un sens, aceasta copiază circuitul materiei în ecosisteme: nimic nu este pierdut, totul este folosit (nu există deşeuri în sensul în care oamenii înţeleg acest lucru)
– Costul total al proprietăţii (CTP) asupra sistemelor de analiză (pentru monitorizarea poluanţilor din matricile din mediu) (Workman, 2001)
– Igiena industrială este (Harper et al., 1997) ‘anticiparea, recunoaşterea, evaluarea şi controlul stresorilor

7.3. Analize de mediu (tipuri şi aplicaţii) şi reconstrucţia ecologică

Calitatea apelor de suprafaţă este re-prezentativă pentru întreg mediul, deoarece toată poluarea sfârşeşte în râuri (adunată din bazinul hidrografic).
Tocmai de aceea Directiva Apelor (DA) a Comisiei Europene recomandă că orice monitorizare şi gospodărire a apelor trebuie să se desfăşoare (1) la scara bazinului hidrografic, şi (2) prin abordare integrată, chimică şi biolo-gică. Integrarea metodelor este realizată în conformitate cu o platformă metodologică comună aflată acum în dez-voltare în cadrul grupurilor de inter-calibrare geografică (WFD 2000).

În viziunea Directivei Apelor, apă curată înseamnă de fapt apă curată din punct de vedere ecologic. În acest sens, datele cantitative obţinute cu prin analize chimice (conform unei liste de poluanţi ţintă) furnizează valorile nu-merice necesare pentru diminuarea poluării la sursele cunoscute.
Totuşi, chiar daca cvasi-toate sursele de poluare ar fi cunoscute, datele chi-mice nu au în sine nici o relevanţă de-cât dacă sunt furnizate alături de nişte măsuri ecologice.
Analizele chimice sunt capabile să identifice substanţele şi metaboliţii, dar nu aduc nici o informaţie asupra efecteleor lor biologice şi ecologice.
Datele ecologice şi biologice indică efectul general al poluării, i.e., efectul cumulativ al poluanţilor avuţi sau nu în vedere în spaţiu şi timp. Deşi este destul de complicată stabilirea unor legături directe de cauzalitate între un grup de poluanţi şi un grup de feno-mene biologice, este esenţial de avut toate informaţiile şi analizele pentru o gospodărire în cunoştinţă de cauză.

Pentru monitorizarea mediului, cea mai bună este abordarea multi-plană. De exmplu, într-un studiu recent asupra calităţii apelor în râul Bahlui, noi am utilizat (Ciumasu et al., 2008d; Neamtu et al., in press):
 metode de analiză chimică pentru a carta limitele concentraţiilor unor poluanţi organici persistenţi (POP) prioritari
 indici ecologici pentru a identifica tendinţa generală a poluării cumulative cu poluanţii vizaţi şi conta-minanţii neidentificaţi
 teste ecotoxicologice pentru a descoperi sursele de poluare care altfel ar rămâne ascunse (diluate în în masa de apă a râului)
Eforturi sunt depuse în lume pentru a dezvolta metode analitice mai rapide, simple şi sensibile, capabile de măsu-rători automatizate, pe teren, deoarece analizele chimice de laborator nu sunt de
ajuns (Richardson, 2003; Gagnon et al., 2007). În special, pentru examina-rea pe teren a poluanţilor, biosenzorii (descrişi în capitolul 7.2.) au demon-strat un mare potenţial pentru varietate şi versatilitate analitică. Ei sunt priviţi în prezent drept un complement necesar pentru metodele de laborator (Gagnon et al., 2007).

7.4. Modificările de utilizare a terenurilor şi apelor

Acestea nu sunt la fel de performante ca metodele de laborator (de obicei chromatografie sau spectro- metrie de masă), dar rezultatul lor este comparabil şi poate fi obţinut pe teren.
Acest avantaj este important este important deoarece mulţi contaminanţi au solubilitate scăzută în apă, ceea ce-i face foarte heterogenic distribuiţi în spaţiu. În astfel de situaţii, o singură măsurătoare scumpă nu este relevantă pentru situaţia acelui poluant pe teren.
Metodele foarte precise, de laborator, pot fi utilizate pentru analize detaliate în probele identificate iniţial prin exa-minarea pe teren. În special pentru motivele derivate din caracterul lor hibrid, artificial şi biologic, şi datorită versatilităţii lor, teh-nologiile tip biosenzor sunt pe cale să devină cvasi-obligatorii pentru analizele cuprinzătoare, în timp real a situaţiei mediului pentru o gospodărire financiar fezabilă a mediului. Acest lucru este important deoarece volumul de analize necesare este în creştere, şi deoarece o mare parte din poluare apare în ţările sărace, unde metodele scumpe sunt inaccesibile.

Percepţia socială şi culturală a mediului şi a dezvoltării socio-economice

8.1. Percepţia socială a ştiinţei şi educaţiei; sisteme tehno-sociale

Oamenii de ştiinţă in general sunt văzuţi ca trăind într-u turn de fildeş, separaţi de restul lumii. Ecologiştii în particular nu prea se interesează de aplicaţiile rezultatelor lor ştiinţifice. În ultimii ani,
totuşi, ştiinţa e devenit din ce în ca mai implicată în treburile lumii, pentru că efectele ignorării avertismentelor ştiinţifice au devenit destul de evidente odată cu evenimete meteo extreme precum,
furtuni, inundaţii, va-luri de căldură. Linia întâi a implicării ştiinţei în zona publică şi a deciziilor este dezbaterea asupra schimbărilor climatice şi a emissilor de gaze cu efect de seră, mai ales CO2. Protocolul de la Kyoto, care a intrat în vigoare pe 16 feb. 2005, impune ţinte individuale de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră pentru ţările dezvoltate. Aceste reduceri au fost negociate în primul rând pe baza istorii de emisii ale fiecarei ţări (UNFCCC, 2005).
Dar dată fiind cantitatea minoră de reduceri vizate, adevărata valoare a protocolului de la Kyoto nu este redu-cerea în sine (e.g., Wigley, 1998) ci mobilizarea internaţională. În acest sens, primul efect benefic al protocolului a fost că a determinat ţările europene să lanseze în 2005 un sistem de comerţ al carbonului – piaţa carbonului (vezi capitolul 10.4) care permite mobilitatea şi eficienţă în atingerea ţintelor angajate (Lecocq, 2005; The Economist, 2005a,d).

9.Indicatori ai sustenabilităţii
9.1. Indicatori ecologici.

Poluanţii individuali şi combinaţii de poluanţi afectează producătorii primari (în lanţurile trofice) mai ales direct, de obicei prin inhibarea fotosintezei. Pe urmă afectează consumatorii, mai întâi indirect, prin diminuarea hranei dispo- nbile, şi abia mai târziu în mod direct, prin efecte toxice (Preston 2002). Evaluările toxicităţii via bioteste pot identifica astfel de diferenţe ecotoxico-logice. Ele trebuie să fie parte a setului de indici ecologici pentru monitorizarea sănătăţii ecosistemice (Slijkerman et al. 2003). O observaţie: rezultatele obţinute cu bioteste monospecifice nu pot fi extrapolate la ecosisteme întregi (Forbes et al. 2001). Pentru eco-sisteme, trebuie utilizate testări experimentale tip mezo-cosm şi/sau macro-cosm.
Printre indicii pentru calitatea apelor, sunt (pentru o sinteză detaliată se poate apela la Spellerberg, 2005):
 Indicele Saprobic Pantle & Buck (Pantle & Buck, 1955) masoară calitatea apei în raport cu încăr- cătura organică. Acest indice este mo-mentan considerat incompati-bil cu DA.
 Bogăţia în specii (Magurran, 2004) este numărul de specii într-o probă de dimensiuni cunoscute
 Indicele Descy al Diatomeelor (Descy 1979, AFNOR, 2000), foloseşte diatomeele.
 Indici cu nevertebratele bentice: Shannon-Wiener (Spellerberg, 2005), Indicele Echitabilităţii lui Pielou (Pielou, 1977), Dominanţa McNaughton (McNaughton 1968).

9.2. Indicatori sociali

Riscurile aduse de schimbările climati-ce contribuie la largirea inegalităţilor dintre oameni (WHO, 2002; Epstein, 2005; Sunyer & Grimalt, 2006).
Vulnerabilitatea se adânceşte în ţările subdezvoltate şi în interiorul popula-ţiilor umane şi categoriilor sociale de-favorizate. Iar consecinţele pe termen lung ale bunei funcţionări a societăţii ca întreg sunt greu de anticipat (IPCC-WGII, 2007).
Un index pentru vulnerabilitatea soci-ală la schimbările climei a fost propus de Vincent (2004), în care vulnerabilitatea este înţeleasă ca expunere la riscuri şi capacitate socială de a face faţă riscurilor.
Îndicele vulnerabilităţii sociale (IVS) face referire specială la ţările africane şi rezultă din compune-rea procentuală a cinci sub-indici (şi ai compoziţi):
– 20% bunăstarea economică şi sta-bilitatea,
– 20% structura demografică,
– 40% stabilitatea instituţională şi capacitatea infrastructurii publice,
– 10% interconectivitatea globală,
– 10% dependenţa de resursele na-turale (mai ales de apă).
Principalele aplicaţii ale IVS sunt în orientarea eforturilor de dezvoltare a capacităţii de management adaptativ spre ţările cele mai în nevoie, şi pentru structurarea, deci eficientizarea acţiunii (Vincent, 2004; Adger & Vincent, 2005). Pentru scopurile manageriale, SVI trebuie folosite în tandem cu indicatorii bio-fizici potriviţi, şi cu indicele de dezvoltare umană (IDU) al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare.

9.3. Indicatori economici

Strategii şi managerii trebuie să identifice compromisurile potrivite dintre costurile şi beneficiile protecţiei eco-sistemelor sensibile.
De exemplu, dintr-o perspectivă eco-nomică şi financiară, ecosistemele din bazinele râurilor (mai ales pădurile) trebuie luate drept infrastructură pentru ape, şi valorizate cu ajutorul balanţelor cost-beneficii (Emerton & Bos, 2004).
Preţul cherestelei nu include de obicei distrugerea altor beneficii ale pădurii – preţul este mult subestimat. Estimarea corectă trebuie nu numai să includă costurile extragerii şi transportului lemnului ci şi costurile distrugerii ce-lorlalte funcţii ale pădurii. O cale ar fi introducerea în costul cherestelei şi a costurilor de reconstrucţie necesare după inondati.
Dilemele sociale şi adaptarea echitabilă la schimbările climatice sunt complexe, şi includ dinamica cercului vicios de subdezvoltare şi supradepen-denţă de resursele ecosistemice locale pentru
supravieţuire.

În astfel de context, angajamentele generale sunt uşor de luat dar responsabilităţile sunt ambigue. Soluţiile propuse până acum accentueaza nevoia de a îndepărta obstacolele din calea participării echitabile a cetăţenilor în planificare şi decizie (Paavola & Adger, 2005). Dar o participare eficientă are nevoie să fie şi fezabilă economic şi informată; ceea ce poate fi dificil de realizat din cauza sărăciei şi subdezvoltării. Astfel, orice soluţie trebuie să înceapă cu educaţia, în special educaţia asupra schimbărilor de mediu şi dezvoltării durabile.

9.4. Indicatori sintetici

Indicele Degradării Mediului (IDM) (Jha & Bhanu Murthy, 2003) se bazează pe calcularea CKM globale (CKMG) din mai multe analize CKM separate.
Indicele Sustenabilităţii Mediului (ISM) a fost propus de Daniel et al (2005), şi clasifică ţările după perfor-manţa lor în gospodărirea şi ocrotirea mediului.ISM este sprijinit de un con-sorţium condus de Centrul Yale pentru Legislaţie şi Politici ale Mediului de la Universitatea Yale. Scorurile ISM sunt calculate folosind cinci componente principale:
 Starea actuală de sănătate a sistemelor naturale ale ţării
 Nivelul de stres antropogenic asupra mediului
 Nivelul de vulnerabilitate umană şi societală la perturbările mediului care pot afecta oamenii
 Capacitatea societală şi instituţională de a răspunde provocărilor mediului
 Capacitatea de abordare a problemelor de mediu pe plan internaţio-nal
Nici o ţară nu are scoruri foarte mari pe toate componentele. Aceasta în-seamnă că fiecare ţară are mult de învăţat din experienţă celorlalte.
Un alt pattern interesant: ţările cu scorul cel mai mare au o bogată zestre naturală şi o densitate mică a popula-ţiei. Deci, acele valori ridicate vor trebui demonstrate în viitor cu ocazia unor provocări majore, de exemplu cu schimbările de mediu legate de climă.

Indicele Amprentei Ecologice (IAE) măsoară cantitatea de resurse naturale necesare oamenilor (e.g., Wackernagel & Rees, 1996). Acest indice este esenţial în legătura economiei cu ecologia, un bun instrument pentru intro-ducerea sustenabilităţii în afaceri, deoarece propune o valorizare financiară a bunurilor şi serviciilor ecosistemice, ceea ce face inteligibile din punct de vedere economic (şi exprimabile finan-ciar) conceptele de capital natural şi bunuri şi servicii ecosistemice. Fiecare ţară trebuie să fie conştientă de propriile vulnerabilităţi în faţa efectelor complexe ale degradării mediului.

Vulnerabilitatea explică de ce ţări cu acelaşi nivel de expunere au riscuri diferite de decese: diferă capacitatea de a face faţă şi de adaptare. Indicatori ai vulnerabilităţii sunt:
 Economici – lipsa rezervelor şi capital deficitar,
 Sociali – organizare sociala slabă şi absenţa mecanismelor de suport social,
 Tehnic – construcţii şi locuinţe nesigure, şi
 De mediu – fragilitatea ecosis-temelor
Indicele Vulnerabilităţii Mediului (IVM) (Kaly et al., 2004) nu ia în mod explicit în calcul aspectele socio-eco-nomice, dar foloseşte 50 de indicatori de mediu diferiţi pentru a estima gradul de
vulnerabilitate al mediului fiecărei ţări în faţă riscurilor naturale şi umane, pe o scară care conţine cinci trepte:
– Rezilient,
– Expus riscurilor,
– Vulnerabil
– Foarte vulnerabil,
– Extrem de vulnerabil

IVM este susţinut de un consorţiu condus de Comisia de Geoştiinţe Aplicate a Pacificului de Sud (CGAPS) şi de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD).
Indicatorii de mediu ţin de probleme generale precum:
– Schimbarea climei,
– Expunerea la dezastre naturale,
– Sănătatea umană,
– Agricultura şi pescuitul,
– Apa,
– Deşertificarea,
– Biodiversitatea.

Conform rezultatelor, dintr-un total de 235 de ţări luate în calcul, la viitoare şocuri,
– 14 sunt reziliente,
– 43 sunt expuse riscului,
– 81 sunt vulnerabile,
– 62 sunt foarte vulnerabile, şi
– 35 sunt extrem de vulnerabile.
La nivel global, pe lângă aspectele geologice şi geografice precum regi-mul precipitaţiilor, vulcanii, cutremurele şi tsunami, unele riscuri aparţin de anumite categorii socio-economice: (Kaly et al., 2004; SOPAC-UNEP-EVI, 2005).:
– SO2,
– Minierit,
– Densitatea populaţiei,
– Conflict (uneori asupra exploatării re-surselor naturale)
Indicele Riscului de Dezastru (IRD) se referă exclusiv la riscurile de pierdere de vieţi omeneşti în situaţii de dezastre la scară medie şi mare din cutremure, furtuni şi inundaţii. Aici, mortalitatea este o valoare proxima pentru riscul de dezastru. IRD a fost construit pe baza datelor istorce dintre 1980 şi 2000. Nu ţine cont de riscul în sine al eve-nimentului cauzator, dar este o expre-sie combinată a expunerii fizice la evenimentele extreme şi vulnerabili-tate.
Acest indice este propus de Biroul pentru Prevenirea Crizelor şi Refacere (BPCR) al PNUD (BCPR, 2004).

Dacă periodic aduşi la zi, indici sintetici pot fi folosiţi pentru mana-gementul adaptativ al fiecărei ţări, şi pentru monitorizarea dezvoltării durabile.

10. Scenarii şi modele în implementarea dezvoltării sociale
10.1. Scenarii de dezvoltare durabilă vs nedurabilă; viitorul omenirii

Succesul tranziţiei către sustenabili-tate este condiţionat de anumite pro-cese cheie care trebuie să se întâmple: comutarea majorităţii investiţiilor eco-nomice de la tehnologiile şi practice nesustenabile la cele sustenabile. Pentru aceasta, trebuie să demonstrăm că sustenabilitatea crează prosperitate (Feiler et al., 2004).

Metoda se bazează pe conceptul de incluziune descris în capitolul 1, şi de către Giddings et al (2002): economia este un subsistem al societăţii, ea în-săşi un subsistem al biosferei.
Aceasta înseamnă că, în abordarea noastră indicii economici sunt vazuţi ca relevanţi (valori acceptabile sau nu) numai în cadrul valorilor indicilor so-ciali, care la rândul lor sunt relevanţi în
cadrul valorilor indicilor ecologici.

Astfel, un tip de scenariu care cu adevărat face dezvoltare durabilă (i.e. definit drept scenariu de dezvoltare durabilă) este cel în care procesul de-cizional ia în considerare toate cerinţele din fiecare
filtru de sustenabilitate (săgeata parcurge cu succes toate cele trei filtrele). Când decizia ratează unul din filtre, avem un scenariu de dezvoltare ne-sustenabilă: nu este viabil pe termen lung, i.e. sunt de aşteptat noi şi mari probleme.
Insistăm pe ideea că şi filtrul economic trebuie parcurs cu succes. Subliniem încă o dată aici că sustenabilitatea nu înseamnă numai protecţia naturii sau protecţia socială, ci şi dezvoltare eco-nomică. Dacă filtrul sustenabilităţii economice este ratat, atunci sistemul nu este fezabil din punct de vedere economic (nu satisface nevoile econo-mice, deci la un moment dat filtrele ecologic şi social vor pierde relevanţa în faţă dificultăţilor economice.

Provocarea prezentului este realizarea conexiunii dintre aceste scenarii de dezvoltare locală şi scenariile globale ale viitorului omenirii, precum cele ale PISC sau ale proiectului ALARM finanţat
prin Programul Cadru 6 al UE: http://wwwalarmproject.net.ufz.de .

Pentru aceasta, trebuie să identifice un limbaj comun pe baza tipologiei (definiţiilor) scenariilor din literatura internaţională. Astfel (e.g., Rotmans et al., 2000), descriem în paragrafele urmă-tore modul în care scenariile noastre pot fi integrate în coroborări locale-globale. Astfel, scenariile noastre sunt:
 Previzionare (nu post-vizionare), i.e., ele explorează consecinţe viitoare ale unei serii de prezumţii
 Descriptive (nu normative), i.e., o serie de evenimente posibile indi-ferent de preferinţe. Cu toate astea, scenariile dezvoltate de noi pot fi înţelese a posteriori, şi astfel să fie într-o anumită masură normative: scopul este ca scenariile de dezvol-tare durabilă să fie preferate în procesul de luare a deciziilor în faţa scenariilor de dezvoltare ne-durabilă.

In acest caz, ele vor trebui să devină normative în detalii. Scenariile normative însa, au nevoie să fie permanent actualizate în funcţie de noile detailii şi progrese.
 Calitative (nu cantitative), pentru că ele sunt narate, deci încă nu sunt derivate prin simulări matematice (e.g., precum modelele de simulare furnizate în rapoartele PISC). Dar, aspecte cantitative (i.e. sub-scenarii cantitative) sunt vizate în proiectele noastre de cerce-tare.
Trebuie să spunem că, dată fiind complexitatea problemelor şi a contextului Central European al tranziţiei societăţilor şi economiilor, este foarte greu de găsit genul de date solide de care este
nevoie în modelările realiste, mai ales atunci când sunt implicate aspecte sociale. În cazul problemelor ceva mai tehnice, ecologice, metodele cantitative au mai multe şanse de succes.
Deseori, scenariile din literatura internaţională folosec liniile narative ale PISC-SRES (e.g., SRES, 2000; Martens & Rotmans, 2005; Faber et al., 2007).
 Expert (i.e., ele nu sunt participatorii), deoarece sunt elaborate în grup de experţi. Totuşi, nu există aici o divizare de fond expert/ participatoriu, din două motive. Primul, o investigaţie asupra
per-cepţiei sociale a fost realizată în cadrul studiului, în care cetăţenii au propus opţiuni (Ciumasu et al., 2008b). Al doilea, scenariile dezvoltate de experţi au scopul precis de a servi în viitoarele
procese de luare a deciziilor în format participatoriu. În acest proces, scenarii aplicabile vor fi definite după cum indică priorităţile derivate din (1) studiile ştiinţifice asupra particularităţilor
zonei avute în vedere (e.g., potenţialul mai bun pentru turism, agricultură) şi (2) reacţiile colectate de la actorii sociali şi economici via astfel-numitele ateliere de scenarii (Street, 1997).
Ca şi corolar al particularităţilor expert, scenariile noastre trebuie să fie înţelese a fi centrate pe acţiune (Marchais-Roubelat & Roubelat, 2008), deoarece ele vizează lanţul procesului decizional.
Abordarea noastră ţinteşte să fie o referinţă pentru înţelegerea situaţiei şi un instrument aplicabil în context Central European şi mondial.
 Integrat, deoarece ele sunt corente între ele via conceptul unificator din care această metodă a fost derivată.

10.3. Rolul curentelor şi partidelor politice şi a ONG-urilor în tranziţia către sustenabilitate

Protecţia mediului este corect apărată atunci când este parte a programelor de guvernare apartidelor majore. Partidele ‘verzi’ nu sunt cea mai inspirată cale de a promova sustenabilitatea.
În primul rând, sustenabilitatea nu este o chestiune de preferinţă, ci ceva necesar, şi nici un partid nu are dreptul mo-ral de a pretinde vreun fel de autoritate asupra temei. Pretinzând contrariul, partidele verzi produc mai mult rău decât bine, deoarece compromit idea pe care pretind că o apără.
În al doilea rând, sustenabilitatea se sprijină pe fapte şi dovezi ştiinţifice, nu pe ideologii şi/sau opţiuni stânga vs dreapta. Invazia ideologică (din orice parte) este de fapt o încercare de a sechestra idea de sustenabilitate, şi acest lucru nu poate duce decât la compro-miterea ideii de sustenabilitate în ochii cetăţenilor.
În al treilea rând, partidele ‘verzi’ sunt de stânga, şi ele resping instrumente practice ale sustenabilităţii dacă ele sunt văzute ca opuse din punct de vedere politic. De exemplu, ele tind să respingă valoarea pieţei libere, deşi piaţa este un instrument important pentru fezabilitatea sustenabilităţii.

10.4. Rolul globalizării şi mecanismelor de piaţă în tranziţia către sustenabilitate

Aspectele globale care au influenţă asupra sustenabilităţii sunt:
 Piaţă mondială constă în faptul că preţul resurselor depinde de cererea globală pentru resurse (condu-să de dezvoltarea economică a na-ţiunilor) şi de oferta globală de astfel de resurse.
 Sistemul de comunicare globală constă într-un circuit interactiv al informaţiilor pe teme legate de progresul ştiinţific şi tehnologic. acesta face că o tehnologie de succes este rapid cunoscută şi
adoptata în toată lumea.
 Circulaţia globală a persoanelor înseamnă că, dată fiind uşurinţa de a se informa asupra oportunităţilor, şi de a călători, oamenii talentaţi pot migra acolo unde sunt pentru ei şanse mai
bune de succes si perfecţionare. Un prim rezultat net este fuga creierelor, o pierdere pentru ţara de origine. Dar există şi un efect opus, benefic: oamenii pot călători pentru a-şi spori califică-rile şi
apoi se pot întoarce acasă (circulaţia creiereleor), sau pot colabora la distanţă cu ţara de ori-gine (interconectarea creierelor) (Ciumaşu, 2007b).

Economia modernă este dependentă de petrol (The economist, 2005b,c). Creş-terea economică globală determină o creştere globală a cererii de petrol, dar accesul la petrol nu poate creşte mai mult deoarece nu s-au descoperit noi zăcăminte majore, iar cele existente au costurile de exploatare în creştere.

La o ofertă globală de petrol oarecum constantă, venirea recentă pe piaţa globală a Chinei şi a altor tări in curs de dezvoltare (mai ales grupul BRIC – Brazilia, Rusia, India şî China) a determinat o creştere accelerată a cererii de petrol, ceea ce a determinat o explozie a preţului petrolului – mai mult decât triplu din 2001. Chiar în condiţiile scăderii actuale a preţului petrolului datorat crizei mondiale, preţul este încă foarte ridicat.
Atunci cand preţul petrolului este scăzut, există prea puţină motivaţie pentru a căuta surse alternative de energie. Alte surse sunt de obicei mai puţin eficiente ca preţ, cel puţin la actualul stadiu de
dezvoltare tehno-logică, şi în plus sunt noi pe piaţă. Astfel că acestea sunt mai scump de utilizat decât petrolul.
Totuşi, preţul petrolului face ca actualele tehnologii dependente de petrol să fie din ce în ce mai scumpe. Şansa tehnologiilor care nu sunt bazate pe petrol va fi creşterea preţului petro-lului până la
punctul în care ele vor deveni mai ieftine. Produsele şi serviciile noi şi curate vor fi preferate de consumatori nu atât pentru ca vor fi ‘verzi’ ci mai ales pentru că vor fi ceea ce caută oamenii: bun şi
abordabil ca preţ (The Economist, 2005a,b).
Strategiile naţionale şi locale pentru comutarea pe resurse alternative şi, în general pentru tranziţia la sustenabilitate, trebuie să ţină cont de progresele majore care apar prin inovaţiile care sunt făcute posibile de piaţa mondială, comunicarea şi circulaţia bunurilor, serviciilor şi persoanelor.

11. Exploatarea durabilă a ecosistemelor
11.1. Pricipii de exploatare durabilă a ecosistemelor

Economia viitorului trebuie să fie bazătă pe energii regenerabile, neutre în raport cu carbonul (i.e., să nu afecteze concentraţia atmosferică de CO2).
Resursele naturale trebuie văzute ca limitate şi utilizate fară a compromite integritatea ecosistemelor.
Ne trebuie deci o exploatare durabilă a ecosistemelor. De exemplu, hrana trebuie produsă via agricultura sustenabilă.
Dezvoltarea socio-economică trebuie decuplată de consumul şi degradarea mediului. Eventual, trebuie să adoptăm o economie constantă, în care creşterea economică nu trebuie să fie un scop în sine (pentru detalii, vedeţi Czech & Daly, 2004).

Deciziile care afectează comunităţi în-tregi trebuie luate prin guvernanţă, i.e., dialogul părţilor interesate, şi implica-rea constantă a publicului. Numai aşa pot funcţiona comunităţile sustenabile.

Conform estimărilor curente, ca ½ din suprafaţa globului a fost transformată de umanitate (Vitoushek et al., 1997), oamenii utilizând 10 – 55% din producţia fotosintetică terestra (Rojstaczer et al., 2001).
Următorii 40-50 de ani sunt probabil perioada finală a schim-bărilor rapide a utilizării terenurilor, mai ales prin conversia ecosistemelor naturale la agricultură. Aceste modi-ficări vor fi un principal factor al schimbărilor globale, alături de schim-bările climatice (Foley et al., 2005).
În condiţiile cererii crescute de consum de biomasă într-o lume cu populaţie umană în creştere, şi cu venituri per capita în creştere, conceptul de agricultură sustenabilă câştigă teren, ajutat de stiinţă şi tehnologie (Doorman., 1999).
În general, relaţia de incluziune dintre sistemele naturale, sociale, şi econo-mice (capitolul 1) trebuie să fie res-pectată.

11.2. Recomandări practice pentru exploatarea durabilă a ecosistemelor

Exploatarea durabilă a ecosistemelor se poate sprijini doar pe ştiinţă – fapte, nu mituri sau dogmă.
Rolul ştiinţei este să genereze opţiuni – input pentru guvernanţă. Iar cel mai bun instrument este analiza pe bază de scenarii – precum cele ale PISC, ALARM, şi proiectul nostru pe Ciric.

Consecinţele schimbărilor globale sau locale sunt investigate cu metode care aparţin uneia din următoarele categorii co-relate:
 experimente,
 extrapolări,
 modele fenomenologice,
 modele populaţionale bazate pe teoria jocurilor,
 opinii expert,
 modelări şi scenarii bazate pe rezultate concrete

Practica dezvoltării durabile înseamnă în principiu că o comunitate umană (Cairns, 2004):
 protejează şi dezvoltă capitalul natural,
 respectă, păstrează biodiversitatea,
 înlocuieşte sistemele pur industri-ale cu cele hibride, eco-industriale,
 adoptă materiale reciclabile şi biodegradabile,
 monitorizează organizat şi siste-matic integritatea şi sănătatea ecosistemelor,
 desfăşoară reconstrucţia ecologică după ce dezastrele de mediu au avut loc,
 promovează un mod de viaţă care este compatibil cu dinamica ecosferei

Informaţia la îndemână este de multe ori foarte incompletă (Sutherland, 2006). De aceea Principiul Precauţiei trebuie să aibă întâietate.

Orice management financiar trebuie să ia să considerare riscurile de mediu. O mare parte dintre iniţiativele de conec-tare a aspectelor de mediu şi econo-mice aparţin companiilor de asigurări – ele sunt printre primii actori economici care caută să înţeleagă riscurile pe care le comportă schimbările de mediu (WCCDL, 2006).

Mecanismele de piaţă trebuie folosite din plin pentru a cuantifica valoarea bunurilor şi serviciilor ecosistemice. Dar, trebuie să existe mecanisme care să verifice şi să corecteze erorile inerente naturii pieţelor – precum vari-aţiile neaşteptate.

12. Tranziţia către sustenabilitate
12.1. Probleme epistemologice ale conceptului de dezvoltare durabilă

O viziune mai veche şi profund ero-nată asupra sustenabilităţii este repre-zentată de relaţia de cercuri suprapuse dintre mediu, societate şi economie. Conform acesteia, cele trei domenii se suprapun două câte două, şi toate trei în mijloc. În timp ce acest tip de reprezentare poate fi folositor pentru descrieri didactice ale tipurilor de interacţiune posibile între cele trei, nu este reprezentativă pentru sustenabilitate, chiar dacă o folosesc în acest scop. Ea trebuie abandonată. Oricum, putem spune pe baza experienţei că membrii Societăţii Internaţionale pentru Economie Ecologică folosesc abordarea descrisă prin relaţia de incluzi-une (capitolul 1), nu aceasta.
Ce este greşit: acest tip de suprapune-re implică existenţa unor domenii din economie care nu au nimic a face cu societatea şi/sau mediul. Realitatea însă este ca aceste domenii nu există.

In fapt, această percepţie este la originea multor practici nesustenabile care contribuie la situaţia critică cu care se confruntă acum comunităţile globală şi locale.
Există şi alte scheme, de obicei reprezentate ca tetraedru (Fig. 10), cu colţurile reprezentând mediul, societatea, economia şi politica (delimitată dintre aspectele sociale). Şi alte forme geo-metrice mai sunt folosite pentru a include şi mai multe colţuri (i.e. de obicei alte sectoare socio-economice, de obicei tehnologia). Aceste scheme, totuşi, sunt folosite pentru scopuri limitate, e.g., cartarea situaţiilor particu-lare de interes pentru autori. Dar din nou, acestea nu reprezintă conceptul de sustenabilitate per se. Dacă autorii pretind contrariul, atunci trebuie să fie atenţionaţi că fac o confuzie între con-ceptul de sustenabilitate (Giddings et al., 2002, şi studiile ISEE) şi o relaţie particulară reprezentativă pentru situaţia care se doreşte a fi descrisă. Multor oameni (mai ales dacă nu sunt profesionişti) le plac schemele compli-cate doar pentru că arată interesant.
Pentru motive practice, nu trebuie consumat prea mult timp cu aspectele epistemologice, ci cu metodele şi aplicaţiile lor.

12.2. Etica socială a dezvoltarii durabile

Un sistem social este sustenabil cât tensiunile interne sunt ţinute la minim. Aceast lucru este direct legat de justiţia socială, i.e., societatea asigură egalitatea şanselor pentru indivizi.
În acest sens, o societatea sustenabilă, pe lângă o relaţie sustenabilă cu eco-sistemele sale suport, are nevoie să interzică orice formă de discriminare, fie ea de rasă, culturală, gen sau pe baza preferinţelor individuale.
Este şi în interesul economic pe termen lung al părţilor interesate să existe o sursă funcţională şi bogată de resurse umane. De aceea, actorii economici, e.g., firmele private au un interes direct în a
menţine sănătatea şi stabilitatea societăţii.

În raport cu aceste desiderate, s-a dezvoltat în recent în firme conceptul de Reponsabilitatea Socială a Firmelor (RSF), care presupune ca firmele să-şi asume o serie de responsabilităţi. De exemplu, nu se foloseşte munca copiilor sau sclavagismul (adulţi).

La nivel internaţional, consumatorii încep să fie atenţi la inegalităţile în-corporate în actualel reguli ale comerţului mondial. Firmele responsabile social se raportează la conceptul de comerţ echitabil, care înseamnă că producătorii din ţarile sărace (i.e. mai slabe) obţin un preţ corect pentru exporturile lor.
Trebuie evitată situaţia în care firmele intermediare câştigă mult mai mulţi bani decât oamenii care au făcut treaba propriu-zisă (agricultură, etc).

12.3. Etica intergeneraţională a dezvoltării durabile

La miezul sustenabilităţii este, prin definiţie, ideea că generaţiile prezente trebuie să acţioneze responsabil faţă de generaţiile viitoare. Cu alte cuvinte, trebuie să ne asigurăm că şi copii noştrii vor
avea cel puţin aceleaşi şanse de a-şi satisface nevoile lor. Natura trebuie să fie protejată. Un proverb african spune că Nu lăsăm Pământul moştenire copiilor noştri, ci îl împrumutăm de la ei.
În general, culturile tradiţionale încorporează ideea că trebuie avută grijă de resurse, e.g., precum în zicalele: “nu-ţi tăia creanga de sub tine”, sau “nu mânca grâul de sămânţă”.
Imperativul continuităţii este identificabil şi credinţa creştină conform căreia copii vor plăti pentru greşelile părinţilor, sau în teologia hindusă după care evoluţia viitoare a sufletului este condiţionată de propriile greşeli. În cultura societală şi politică românească, responsabilitatea pentru nevoile generaţiilor viitoare se regăseşte în celebra expresie cultă atribuită lui Ştefan cel Mare: “Moldova nu-i a mea, şi nici a voastră, ci a urmăşilor urmaşilor voştri” (Barbu Delavrancea, Apus de Soare). Ca şi contra-exemplu negativ, civilizaţia sumeriană a dispărut ca o consecinţă a supraexploatării până la distrugere a ecosistemelor lor suport – copii lor au suferit (Tainter, 1988).
Acelaşi lucru s-a întâmplat în timpul evului mediu timpuriu cu Vikingii din Goendanda şi Islanda, şi populaţiile Anasazi din sud-estul SUA, sau societăţile umane actuale din Montana (SUA) şi Rwanda (Diamond, 2005).
În acelaşi timp, generaţiile prezente trebuie să poarte respect generaţiilor anterioare şi să aibă grijă de ele. Dialogul generaţiilor este esenţial pentru un proces deliberativ sănătos, pe baza valorilor perene ale societăţii.

12.4. Implicarea publicului în luarea deciziilor care privesc dezvoltarea durabilă

Să luăm exemplul dezastrelor provocate de inundaţii în România şi restul Europei. Managementul riscului de inundaţii (Todini, 1999; Kundzevicz & Kaczmarek, 2000; Plate, 2002; Priest et al., 2005; SNMRI, 2005):
 Minimizarea riscului de dezastru via sisteme de protecţie
 Realizarea pregătirii preventive pentru eventualitatea dezastrului
 Minimizarea efectelor dezastrului odată ce acesta a avut loc

Pe langă partea în mod esenţial profesională a acestor etape, există şi multe aspecte în care publicul trebuie să intervină. De exmplu, un important aspect al managementului riscului este asigurarea individuală de inundaţie. Atunci cand asigurarea este subvenţionată, deşi probabil cu intenţia bună de a ajuta la îndepărtarea efectelor, există şi efecte perverse: poate încuraja stabilirea în zonele cu risc ridicat, şi astfel să ducă la creşterea pierderilor materiale prin inundaţii. Fără aceste motivaţii, oamenii ar părăsi definitiv zonele cu risc ridicat. În anumite situaţii totuşi, nu există prea multe opţiuni. În acest caz, împărţirea riscului între asiguratori şi stat poate fi o soluţie sustenabilă pentru zonele de risc (e.g. Dahlstrom et al., 2003).

Pentru a înţelege în care caz este o si-tuaţie dată, este nevoie de un dialog între public, autorităţi şi cei care fur-nizează cunoaşterea – oamenii de ştiinţă. Toate trei categoriile trebuie să-şi asume
responsabilităţi, într-un triunghi al democraţiei şi sutenabilităţii (Ciumasu, 2007a; Fig. 11).

În special în ţările cu o istorie a administraţiei centralizate (e.g. în ţările Europene foste socialiste), oamenii au tendinţa să aştepte numai ajutor de la guvern în loc să încerce să se ajute singuri (e.g.
Nunes Correia et al., 1998; McDaniels, 1999; Vari, A., 2002). În mod natural, este de aşteptat că integrarea acestor ţări in U.E. va contribui la emancipare, făcându-i pe oameni mai responsabili:
guvernanţa locală, via implementarea Principiului Subsidiarităţii al U.E.,

12.5. Mecanisme institutionale şi politici pentru implementarea sustenabilităţii

Ţările în curs de dezvoltare par blocate într-un cerc vicios al sărăciei şi managementului deficitar al naturii: dezvoltarea economică în ţările cu venituri mici este însoţită de supra-exploatarea resurselor naturale (Barbier, 2005). Adoptarea şi implementarea planurilor de sustenabilitate sunt o problemă dificilă în ţările în curs de dezvoltare prin lipsa resurselor financiare şi instituţionale (Loucks, 2000) dar şi din cauza conflictelor de interese ale diverselor părţi interesate (Gurjar, 2003). Mai ales ţarile în curs de dezvoltare au un interes în a cere investitorilor să vină cu planificare pe termen lung. Ţările în cauză trebuie să conceapă motivaţii pentru ca investitorii să facă astfel de investiţi pe termen lung.

12.6. Rolul educaţiei tinerilor în tranziţia către sustenabilitate

Pentru a sprijini acţiunile în domeniul educaţiei de mediu şi conştientizarea publică a problemelor de mediu, Organizaţia Naţiunilor Unite a declarat perioada 2005-2014 drept Decada Educaţiei pentru Dezvoltare Durabilă.
Deoarece tineretul, generaţia viitoare, este în prezent direct interesată de definiţia WCED a dezvoltării durabile, tineretul trebuie considerat o principală forţă motrice în tranziţia către sustenabilitate. Subiectul este tratat în profunzime de alte cursuri de specialitate.

12.7. Rolul educaţiei adulţilor în tranziţia către sustenabilitate

O cultură globală a sustenabilităţii trebuie să fie dezvoltată în opinia publică pe baza unei “alfabetizări cologice” (Orr, 1992; Oskamp, 2000). Această nouă alfabetizare trebuie să creeze la nivelul publicului un sistem eficient de cunoaştere, capabil să mobilizeze ştiin-ţa şi tehnologia pentru scopurile specifice sustenabilităţii (Cash et al., 2003). Din perspectiva omului de ştiinţă, alfabetizarea ecologică şi o mai bună implicarea a publicului corespunde în fapt la ceea ce a fost numit “un nou contract social” pentru ştiinţă şi omul de ştiinţă (Lubchenco, 1998): contractul pentru dezvoltarea durabilă.
Pentru aceasta, programe eficiente de educaţie pentru dezvoltare durabilă tre-buie dezvoltate şi aplicate prin integrarea ştiinţei şi a interesului şi bunăstării publice, şi via actualizarea identităţilor,
relaţiilor şi instituţiilor politice (McMichael et al., 2003; Miller, 2005).
Un bun ghid pentru cercetare, mana-gement şi educaţia pentru sustena-bilitate este Agenda 21 a Naţiunilor Unite. Ea detaliază şi integrează toate aspectele ecologice, sociale şi econo-mice ale
sustenabilităţii (UN Agenda 21). Este organizată în patru secţiuni care tratează (1) dimensiunile sociale şi economice, (2) probleme legate de conservarea şi gospodărirea resurselor pentru dezvoltare, (3) rolul grupurilor sociale majore, şi (4) mijloace de implementare.
Iată un rezumat practic al aspectelor esenţiale pentru educaţia pentru dez-voltare durabilă:

 Integrarea mediului şi a dezvoltării în procesul de decizie,
 Protecţia atmosferei,
 Integrarea planificării şi managementului resurselor terestre,
 Combaterea despăduriririlor (şi promovarea împăduririlor în zonele despădurite sau degradate),
 Management special prioritar pentru ecosistemele fragile: combaterea deşertificării şi a uscăciunii,
 Management special prioritar pentru ecosistemele fragile: dezvoltarea durabilă a zonelor montane,
 Promovarea conceptelor de agricultură sustenabilă şi dezvoltare rurală,
 Conservarea diversităţii biologice (adică nu numai speciile “vedetă”, ci cu accent pe fenomene la scara ecosistemelor precum poluare, specii-cheie şi ecologia comunităţilor),
 Managementul sănătos al biotehnologiilor în raport cu mediul,
 Protecţia mărilor, şi a resurselor lor vii (de exemplu capacitatea oceane-lor de a funcţiona ca şi diminuator al concentraţiei CO2 -lui atmosferic),
 Protejarea calităţii şi volumelor disponibile de apă dulce: management integrat,
 Managementul sănătos al chimicalelor toxice în raport cu mediul, inclusiv circuitul internaţional al produselor periculoase,
 Schimbarea schemelor de consum,
 Dinamica demografică pe termen lung (sustenabilitatea ei),
 Promovarea şi protejarea condiţiilor necesare pentru o bună sănătate a omului,
 Promovarea sustenabilităţii aşezărilor umane (de exemplu descurajarea aşezării în zone cu risc mare de inundaţie),
 Managementul sănătos al deşeurilor periculoase, solide, radioactive şi al deversărilor domestice, în raport cu mediul,
 Cooperarea internaţională pentru accelerarea dezvoltării durabile în ţările în curs de dezvoltare,
 Dezvoltarea echitabilă,
 Combaterea sărăciei,
 Creşterea efortului internaţional în problemele femeilor, copiilor, şi tinerilor,
 Recunoaşterea şi consolidarea rolului populaţiilor indigene şi a comunităţilor lor,
 Rolul organizaţiilor ne-guvernamentale,
 Rolul autorităţilor locale în identificarea şi aplicarea măsurilor în di-recţia dezvoltării durabile,
 Rolul oamenilor de ştiinţă şi al comunităţilor ştiinţifice şi tehnologice,
 Rolul afacerilor şi industriilor,
 Rolul muncitorilor şi al sindicatelor lor,
 Rolul fermierilor,
 Resurse financiare şi mecanisme pentru implementarea dezvoltării durabile,
 Transferul tehnologiilor sănătoase în raport cu mediul, cooperarea şi dezvoltarea capacităţilor,
 Dezvoltarea ştiinţei în general, pentru promovarea dezvoltării bazate pe cunoaştere,
 Promovarea ştiintei dezvoltării durabile,
 Asigurarea continuităţii funcţionale dintre mecanismele naţionale şi internaţionale, aranjamentele şi instrumentele pentru creşterea capa-cităţilor şi a cooperării,
 Asigurarea infomaţiei necesare pentru luarea deciziilor,
 Promovarea educaţiei, conştientizarea şi formarea publicului.

Referinţe
Abrahamsen, G., 1983. Effects of lime an artificial acid rain on the enchytraeid (Oligochaeta) fauna in
coniferous forest. Holarctic Ecology 6(3): 247-254.
Adger, W.N., Vincent, K., 2005. Uncertainty in adaptive capacity. Comptes Rendus Geosciences 337:
399-410.
Adriaens, P., Goovaerts, P., Skerlos, S., Edwards, E., Egli, T. Intelligent infrastructure for sustainable
potable water: a roundtable for emerging transnational research and technology development
needs. Biotechnology Advances 22, 119-134 (2003).
Aerts, R., Cornelissen, J.H.C., Dorrepaal, E., Van Logtestijn, R.S.P., 2004. Effects of experimentally
imposed climate scenarios on flowering phenology and flower production of subarctic bog
species. Global Change Biology 10: 1599-1609.
Aerts, R., 2006. The freezer defrosting: global warming and litter decomposition rates in cold biomes.
Journal of Ecology 94: 713-724.
AFNOR, 2000. Norme française NF T 90-354. Qualité de l’eau. Détermination de l’Indice Biologique
Diatomée (IBD)
Allan, J.D., 2004. Landscapes and riverscapes: the influence of land use on stream ecosystems. Annual
Review of Ecology and Systematics 35: 257-284.
Ciumasu, I.M., Lupu, A., Costica, N., Netedu, A., Stratu, A., Miftode, V., Stefan, N., 2008b.
Integrating social perception of nature with economic development expectations in a periurban
area in Iasi, Romania. Oral Presentation at ISEE 2008: Applying Ecological Economics for
Social and Environmental Sustainability, by the International Society for Ecological
Economics (ISEE), Nairobi, 7-11 August 2008, section IV-4.2 Evolution, innovation and
socio-ecological transitions.
Ciumasu, I.M., Costica, N., Stefan, N., 2008c. Urban development pressures and landuse conflicts I a
peri-urban area, north of Iasi city, Romania. Poster Presentation at the 5th BMBF Forum for
Sustainability and the 12th European Round Table on Sustainable Consumption and
Production, 23-25.09.2008, Berlin, Germany
Ciumasu, I.M., Costica, N., Neamtu, M., De Alencastro, L.F., 2008d. POPIASI: chemical, biological
and ecotoxicological assessment of pollution with pesticides and POPs in Bahlui River,
Romania. Danube News (the bulletin of the International Association for Danube Research -
IAD) 17: 9-10.

Costanza, R., Daly, H.E., 1992. Natural capital and sustainable development. Conservation Biology
6(1): 37-46.
Costica, N., Ciumasu, I.M., Becker van Slooten, K., Costica, M. (2006a) Overcoming lack of
knowledge upon pollution and ecosystem sustainability: what place for ecotoxicological
bioassays? A critical account concerning Romania. Poster Presentation at the International
Conference on Ecotoxicology 2006 – Trends and Perspectives. 17-20.09.2006, Wisla, Poland.
Abstract in the printed meeting proceedings and online:
www.gsf.de/secotox/symp06/index.html ;
Costica, N., Ciumasu, I.M., Costica, M., 2006b. Partnership for human resources development in
Romania and the European Union: training the trainers in environmental education.
Proceedings of the 2nd European Fair on Education for Sustainable Development “Promoting
Education for Sustainable Development in Europe”, 13-15 September 2006, Hamburg.
Jump, A.S., Penuelas, J., 2005. Running to stand still: adaptation and the response of plants to rapid
climate change. Ecology Letters 8(9): 1010-1020.
Kalkstein, L.S., Smoyer, K.E., 1993. The impact of climate change on human health: some
international implications. Cellular and Molecular Life Sciences 49(11): 969-979.
Kaly, U.L., Pratt, C.R., Mitchell, J., 2004. The demonstration environmental vulnerability index (EVI)
2004. South Pacific Applied Geoscience Comission (SOPAC), Technical Report 384.

http://www.vulnerabilityindex.net/Files/EVI%202004%20Technical%20Report.pdf

Miller, C.A., 2005. New civic epistemologies of quantification: making sense of indicators of local
and global sustainability. Scence, Technology & Human Values 30(3): 403-432.
Molina, M.J., Rowland, F.S., 1974. Stratospheriv sink for chlorofluoromethanes: chlorine atom-
catalysed destruction of ozone. Nature 249: 810-812.
Moore, P.D., 2005. Roots of stability. Nature 437: 959-961.
Skov, F., Svenning, J.-C., 2004. Potential impact of climatic change on the distribution of forest herbs
in Europe. Ecography 27(3): 366-380.
Slijkerman, D.M.E., Baird, D.J., Conrad, A., Jak, R.G., van Straalen, N.M., 2003. Assessing structural
and functional plankton responses to carbendazim toxicity. Environmental Toxicology and
Chemistry 23, 455-462
SNSC, 2005. Strategia Nationala Privind Schimbarile Climatice pentru Romania. 2nd version, 17
February 2005. Ministerul Mediului si Gospodaririi Apelor, Romania.
SNMRI, 2005. Hotararea Guvernului nr 1.854/22 decembrie 2005 pentru aprobarea Strategiei
nationale de management al riscului la inundatii. Bucuresti, 22 decembrie 2005.
WCCDL, 2006. Workshop Climate Change and Disaster Losses: Understanding and Attributing
Trends and Projections, 25-26 May 2006, Hohenkammer (Munich), Germany. Workshop
proceedings available on-line:

http://sciencepolicy.colorado.edu/sparc/research/projects/extreme_events/munich_workshop/

workshop_booklet.pdf

WCED (World Comission on Environment and Development), 1987. Our Common future. (“The
Brundtland Report”) Report of the World Commission on Environment and Development, to
the General Assembly of the United Nations (04.08.1987).
WDR, 2004. World Disaster Report 2004. The International Federation of Red Cross and Red
Crescent Societies. http://www.ifrc.org/publicat/wdr2004/
WFD, 2000. Directive 2000/60/EC of the European Parliament and of the Council establishing a
framework for the Community action in he field of water polity (known as the Water
Framework Directive – WFD), adopted on 23.10.2000, published in the Official Journal (OJ L
237) on 22.12.2000 and entered into force in the same day,

http://ec.europa.eu/environment/water/water-framework/index_en.html